„Care e limba oficială a Republicii Moldova?”, întrebam, în urmă cu câteva săptămâni, un grup de tineri jurnalişti de peste Prut. „Moldoveneasca”, au răspuns unii dintre ei fără să clipească, dintr-un reflex al ultimilor 20 de ani mincinoşi. După ce am sărit ca arsă în faţa acestei gogomănii istorice, s-au corectat. Moldova vorbeşte româneşte.
Astăzi, cel puţin pe durata entuziasmului de breaking news, Republica Moldova s-a întors la România, şi am fost uniţi în bucuria unei decizii mari, simbolice.
Decizia Curţii Constituţionale de la Chişinău, prin care se acordă statut de normă constituţională Declaraţiei de Independenţă din 1991 (în care limba de stat era româna) este tardivă, dar binevenită, mai ales în această frumoasă perioadă de apropiere a Republicii Moldova de Europa.
Oricât am fi banalizat acest cuvânt noi, cei din presă, decizia CC este o decizie istorică. Este şi importantă, pentru că, în sfârşit, denunţă impostura articolului 13, alin. 1 din Constituţie: „Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionînd pe baza grafiei latine”. O minciună în care prea puţină lume a crezut vreodată, dar care a creat încă o graniţă imaginară între România şi Republica Moldova.
„Folosirea glotonimului ‘limba moldovenească’ creează o confuzie periculoasă în faţa lumii civilizate şi ne face de ruşine în faţa copiilor noştri şi a generaţiilor care vor veni”, avertiza, în 1994, Uniunea Scriitorilor de la Chişinău. Astăzi, ruşinea unei fraude ştiinţifice a fost spălată de decizia Curţii Constituţionale de la Chişinău.
Dincolo de corectarea unei etichete false şi de o mare bucurie de moment, nu se schimbă nimic în viaţa basarabenilor. Noi, românii, ne bucurăm, dar cei pe care îi numim cu mândrie „fraţii de peste Prut” vor vorbi tot româneşte, după cum au făcut-o şi până acum, în ciuda tuturor celor care au ţinut morţiş să le spună că din gura lor iese moldoveneasca.
