Radu Baltasiu: Martie, Basarabia României

Ne apropiem deja de un secol de când păstrătorii cheilor românescului: ţăranii, elitele şi armata, au început reîntregirea României prin reintegrarea Basarabiei, pe 27 martie 1918 (au urmat Bucovina, în noiembrie, şi Ardealul, în decembrie).

O mare sărbătoare este numai dacă sufletul pentru care s-a făcut nu este încă mort. Mergeţi prin Bucureşti, sau prin ţară, şi vedeţi ce anunţuri ne îmbracă, ca un giulgiu, viaţa urbană. Apoi mergeţi la manuale, mergeţi în Universităţi, şi vedeţi morţii vii de acolo. Prima provocare pentru Unire este disjuncţia dintre „societatea civilă”, alias „Europa”, „europenism” şi naţiune-naţionalism. Pentru intelectualul de serie, cel care învaţă (doar) să ia o diplomă, cel care constituie mare parte din energia zilei de mâine, românescul este opus civilităţii, spiritului civic.

Unirea Basarabiei este o reparaţie istorică: un imperiu care prin definiţie se minte singur, a avut impresia că rescrie adevărul etnopolitic în Europa înglobând de-a valma teritorii, doar, doar o ajunge la Gurile Dunării şi la Strâmtori. E vorba de Imperiul Ţarist care a anexat teritoriul dintre Prut şi Nistru la 1812. Cum prescriptorul istoric imperial nu dispare cu uşurinţă, el a fost reinstitut în istorie, cu forţa tehnologică a modernităţii şi a manipulării propagandistice fără precedent, de către regimul sovietic. Stalin a început povestea în 1924, prin crearea Republicii Autonome Socialiste Moldoveneşti dincolo de Nistru, în Ucraina în 1924. Apoi au urmat, cumplit, în succesiune, anexarea Basarabiei în 1940, deportările din 1940 (Stalin avea de gând oricum să înceapă el al doilea război mondial şi avea nevoie de spaţiu de manevră în vecinătatea frontierelor), crimele din perioada războiului, crucificarea Basarabiei prin foamete, asasinate în masă, deportări (aproape că au românizat lagărele Siberiene cu cele peste 1 milion de victime din Basarabia). A venit epoca „modernă” dar, neisprvăvnicia a continuat mai ales în perioada post-modernă. Dacă modernitatea sovietică a fost caracterizată printr-o rusificare pusă în slujba „modernizării” prin uniformizarea rusofonă a URSS, în cadrul abstractului homo sovieticus, postmodernitatea stă la întretăierea unor forţe mult mai agresive: imperialismul renăscut al Rusiei, ca „recuperare a demnităţii naţionale” pe vector antioccidental, primitivismul unei politici externe şi interne al unui stat fără trecut şi fără identitate – Ucraina şi nu în ultimul rând, reapariţia unui alt vector imperial: Drang nach Osten-ul german, odată cu obligarea României de către Germania, în vara lui 2010, să semneze tratatul de frontieră cu R. Moldova, consacrând astfel fractura României la Prut. Reinventarea complexului germano-rus la Nistru reprezintă cea mai serioasă complicaţie geopolitică de după războiul rece în Europa. Denotă nu doar falimentul Europei unite în politica externă, dar şi disoluţia conceptului european, în lipsa unui scop comun, asumat de toate puterile europene, care să facă posibil „Casa comună”. În lipsa unei „gospodării europene comune”, pe uşa lăsată deschisă intră realpolitik-ul celui mai tare, adică Germania. Politica României la Nistru va trebui să ţină neapărat seama de acest factor. Speranţa reunificării Basarabiei în cadrul „politicilor europene” trebuie reconfigurată în raport cu noul complex de forţe. Aceasta este a doua provocare în termenii căreia trebuie regândită problema Unirii.

Dar până atunci, istoria ca „deja-vu” este prezentă în arta de dincolo de Prut. E vorba de poezia poetului basarabean Valeriu Matei. Genială poezia lui de geopolitică istorică:

Si ei, cu hoarda lor barbara/ la ora patru intrara-n tara;

E miaza-zi si la Kremlin./ Amin, istorie! Amin!

(Valeriu Matei, „Amin Istorie” în „Somn de lup şi alte poeme”, Feedbalk, Iaşi, 2010)

Sursa: SPQR
Imagine: Science Line.ro