Vasile Bâcu, 1992
S-au împlinit anul acesta 70 ani. Supranumit „Katyn-ul românesc”, masacrul din ziua de 1 Aprilie 1941 este încă foarte puţin cunoscut şi azi publicului larg. Cei pentru care istoria neamului, libertatea, memoria şi adevărul nu sunt cuvinte goale, rostesc însă numele „Fântâna Albă” cu fiori.
Pentru memoria ţăranilor români ucişi cu sânge rece de sovietici în acea zi de primăvară, s-au făcut încă prea puţine. Nici azi nu se ştie numărul şi numele tuturor victimelor, nici azi nu se ştie locul exact al gropilor comune. Osemintele bărbaţilor, femeilor şi copiilor din satele de pe valea superioară a Siretului, care au vrut să se refugieze în ceea ce mai rămăsese din Regatul României, după luni de teroare bolşevică, aşteaptă încă să fie deshumate şi reîngropate cu cinstea cuvenită. Până atunci, în fiecare an pe 1 Aprilie, rudele, prietenii, urmaşii lor, vin să le facă o pomenire comună creştinească. Neuitarea înseamnă înveşnicire, iar tragedia teritoriilor ocupate în 1940 (şi mai apoi, în 1944) face ca o simplă comemorare să devină, la Fântâna Albă, un act de patriotism.
Locul masacrului se află şi azi, din păcate, în afara graniţelor ţării. La fel ca şi atunci. Acum 70 ani, oamenii voiau să se refugieze în România, iar azi se luptă pentru deschiderea sau menţinerea unor pucte de trecere simplificată a frontierei româno-ucrainene. Unul dintre ele este chiar în dreptul satului lipovenesc Fântâna Albă. Pe acolo ar fi ajuns în ţară şi martirii de acum 7 decenii, dacă nu i-ar fi aşteptat înainte de sat, trupele sovietice înarmate, în pădurea numită Varniţa.
Supravieţuitorii masacrului îşi duc ultimii ani de viaţă. În curând nu va mai exista niciunul. Despre rudele lor ne vor vorbi doar cărţile, documentele şi mărturiile care au apucat să fie înregistrate. Cert e că până în zilele noastre, cei ucişi atunci sunt trataţi de o parte din public, nu ca nişte eroi, ci ca nişte trădători. Am aflat asta de la localnici. Educaţia zecilor de ani de şcoală sovietică, ideologizată şi plină de minciuni istorice, îşi spune şi azi cuvântul.
Peste toate însă, cea mai importantă rămâne pentru românii din Regiunea Cernăuţi, pomenirea sufletelor celor adormiţi atunci, într-un mod atât de tragic.
Am asistat joi 31 martie la evocările celor care s-au strâns în centrul Cernăuţilor, la sediul societăţilor „Mihai Eminescu” şi „Golgota”, aflat în fosta Casă Naţională a Românilor din Piaţa Centrală.
Elita intelectuală a românilor din Cernăuţi, atâta cât a mai rămas, încearcă să desfăşoare activităţi culturale ca buni cetăţeni ucraineni, încearcă să păstreze memoria, să lase în urmă ceva urmaşilor, în acest oraş cu destin atât de tragic pentru românitate. Cernăuţii sunt singura urbe – dintre cele mai mari 10 oraşe ale spaţiului românesc – pe care destinul a înstrăinat-o aşa de mult.
Din cele petrecute joi la sediul societăţilor culturale româneşti amintite, am să redau mai jos câteva din intervenţiile mai interesante ale celor care au luat cuvântul. În primul film vorbeşte dr. Ion Popescu, deputat în Rada de la Kiev, cel mai cunoscut reprezentant al românilor la nivel guvernamental şi în acelaşi timp preşedintele Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”.
Pentru celelalte filme, am ales discursul plin de vitalitate şi informaţii interesante al scriitorului Dumitru Covalciuc, băştinaş al nordului înstrăinat al Moldovei:
Paradoxal şi foarte amuzant mi s-a părut că cel mai înverşunat împotriva comuniştilor şi crimelor regimului sovietic a fost nu un român, ci un profesor de origine ucraineană. Părţi din intervenţia dânsului (într-un vechi şi frumos grai bucovinean, căci probabil a prins şcoală românească înainte de 1940, fiind acum înaintat în vârstă) le puteţi urmări mai jos:
http://www.youtube.com/watch?v=HGJwy0KdsVo&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=sHDaVQvCtw8&feature=related
Ceea ce mai ştiam şi din alte surse, şi anume faptul că românii din Regiunea Cernăuţi nu sunt mereu uniţi, am aflat acum şi din intervenţiile vorbitorilor. Totuşi am impresia că în ultima vreme rândurile s-au mai strâns şi lucrurile merg spre bine. Au luat cuvântul pe rând membrii ai mai multor societăţi culturale româneşti, precum „Golgota”, sau colaboratori la cele câteva publicaţii de limbă română din regiune. Deasemenea a vorbit scurt (tot româneşte) şi cineva din partea administraţiei regionale, sau câţiva oaspeţi veniţi din România (de la Rădăuţi, oraş care – din ce am văzut în ultimii ani – se uită cu interes spre Cernăuţi). Nu degeaba am auzit acum 5 ani, când am fost prima oară la Cernăuţi, la salonul de carte românească, o versiune a vechiului cântec de cătănie care spunea: „…cântă cucu-n Cernăuţi / de răsună-n Rădăuţi…” Au mai vorbit profesori cernăuţeni, iar spre final a avut loc şi un moment liric, cu versuri recitate de elevi ai şcolilor româneşti din oraş.
A doua zi, vineri 1 Aprilie 2011, a avut loc comemorarea martirilor de la Fântâna Albă, atât în România cât şi la faţa locului. În ţară, mânăstirea Putna, al cărei stareţ, părintele Melchisedec, este foarte implicat şi în viaţa culturală a românilor din regiunea Cernăuţi, a organizat un parastas pentru pomenirea celor ucişi. A avut loc deasemenea şi sfinţirea unei troiţe ridicată în memoria lor:
La locul masacrului de la Fântâna Albă se ajunge azi destul de greu. Multe zeci de ani, locul nu a fost marcat cu nimic, şi doar memoria supravieţuitorilor a ajutat la identificarea lui. Puterea sovietică a încercat bineînţeles să şteargă din mintea oamenilor amintirea atrocităţilor. Doar după căderea URSS locul, aflat în pădurea numită Varniţa, a putut fi marcat. Mai întâi timid, cu simple cruci de lemn, apoi cruci din piatră, iar în ultimii ani s-a reuşit ridicarea unui monument comemorativ. Cel mai uşor se poate ajunge acolo prin satul Petriceni (rebotezat de sovietici Camenca, acest sat a avut o soartă tragică: înainte de război, aici trăiau aproape numai români, iar acum este un sat de ucraineni) – pe un drum forestier ce coincide în mare parte cu traseul parcurs acum 70 ani de coloana de refugiaţi. Adunaţi din satele de pa valea Siretului (la sud de oraşul Storojineţ): Ropcea, Iordăneşti, Carapciu, Pătrăuţii de Jos şi de Sus, Cupca, Corceşti, Suceveni, oamenii au vrut să treacă prin pădure şi să iasă dincolo de graniţă spre satul Frătăuţii Noi, rămas între hotarele României. Se poate ajunge la poiana din pădurea Varniţa şi venind din sens opus, dinspre satele Fântâna Albă şi Volcineţ (dar în prezent drumul nu este carosabil pe ultimii 2km).
Anul acesta, pe urmele martirilor au mers, cu drapeluri tricolore, pe jos, câţiva elevi din Carapciu-pe-Siret, de la liceul românesc „Mihai Eminescu”; deşi la locul masacrului se poate ajunge şi cu maşina – aşa cum au venit majoritatea românilor adunaţi acolo vineri. Slujba de pomenire a fost oficiată de PS Meletie Egorenko, episcop de Hotin – vicar al Mitropoliei Cernăuţilor şi Bucovinei (eparhie a Bisericii Ortodoxe Ucrainene dependentă de Patriarhia Moscovei). Serviciul divin, oficiat de un sobor de cca 30 preoţi, între care a fost şi pr.Ioan Gorda, protopopul de Hliboca (Adâncata), a fost ţinut în limba română.
Tot acum s-a sfinţit şi noua capelă, cu hramul Tuturor Sfinţilor, aflată la stânga monumentului memorial (din păcate ridicată în stilul rusesc tradiţional, fiindcă deznaţionalizarea a dus şi la dispariţia meşterilor care să ştie a construi lăcaşe în stil moldovenesc). Au fost depuse coroane de flori din partea autorităţilor regionale şi locale, a Consulatului României, a societăţilor culturale româneşti din regiune, dar şi a oaspeţilor veniţi din România. S-au ţinut cuvântări, s-au aprins lumânări şi s-au împărţit colaci şi colivă pentru pomenirea morţilor. Oamenii s-au răspândit şi prin pădure, spre crucile răzleţe ridicate în diferiţi ani, aflate printre copaci. Un scurt reportaj video de la faţa locului puteţi urmări mai jos, prin amabilitatea jurnalistului Iurie Levcic din Cernăuţi, directorul „Centrului bucovinean de artă pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale româneşti” şi totodată şeful redacţiei de emisiuni televizate în limba română de la Compania de stat „Teleradiodifuziune” din Cernăuţi.
Am plecat de la Fântâna Albă cu încredinţarea că ar trebui făcut mai mult pentru cinstirea memoriei acestor martiri, şi că în anii ce vin poate se vor demara şi cercetări asupra gropilor comune, se vor putea deshuma osemintele celor ucişi, pentru a se putea afla adevărul întreg. Muşamalizarea şi impresia falsă că a scormoni pământul după cei morţi nu foloseşte la nimic, trebuie înlăturate. Sper ca românii de acolo, ajutaţi şi de noi cei din ţară, să aibă curajul să continue aceste cercetări, pentru ca adevărul să iasă la iveală. Numai prin cunoaşterea lui completă putem ierta şi trece la reconciliere…
