Spectrul invaziei ruse devine un scenariu tot mai acut în Ţările Baltice, Lituania îşi instruieşte cetăţenii cum să reacţioneze în cazul unui focar separatist după modelul Ucrainei, specialiştii în geopolotică vorbesc despre ipoteza unei extinderi a dorinţelor belicoase de dominaţie şi presiune anti-UE şi anti-NATO ale lui Vladimir Putin şi în zona Balcanilor, pion strategic dependent de resursele energetice furnizate de Moscova şi cu strânse legături de afaceri cu Rusia. Belarusul, stat membru al Uniunii Economice Eurasiatice (UEE), îi asigură lui Putin un sistem de apărare la frontiera cu Polonia şi cu statele baltice, Caucazul îi oferă o gură de oxigen în relaţia cu Turcia şi Iran, Asia Centrală îl ţine la distanţă de China.
Dar ce fac politicienii de la Chişinău, de pildă, în acest context de asfixiere? Jonglează cu dinamite şi-i întind covorul roşu lui Vladimir Putin, prin înhăitarea PLDM, condus de Vlad Filat, şi PDM, condus de Marian Lupu, cu comuniştii lui Vladimir Voronin, rămăşiţă sovietică din cămara cu marionete politice a Rusiei, care îi vor asigura coaliţiei minoritate suportul pe legi în Parlament.
Sunt doi mari oligarhi în Republica Moldova care taie şi spânzură în mediul afaceresc: Vlad Filat şi Vladimir Plahotniuc, prim-vicepreşedintele PDM. Suprapunerea lui Marian Lupu, pretendent la funcţia de şef al statului, peste PCRM este una cât se poate de naturală: Lupu, fost membru PCRM, este creaţia politică a lui Vladimir Voronin, iar PDM s-a rupt din coasta PCRM, spoindu-se cu termenul “democrat”. La fel, suprapunerea “eurocentristului”-doar-pe-la-uşile-Bruxelles-ului Vlad Filat peste PCRM este tot una cât se poate de naturală, însă exclusiv pe parte de business. Firmele clanului Voronin, abonate la banii din sectorul transporturilor, vă spun ceva? Pe lângă asta, PLDM şi PDM au deja la activ şi câteva “bube” dificil de muşamalizat: Banca de Economii a Republicii Moldova şi aeroportul din Chişinău, ambele vândute în fostele guvernări ale celor două partide. Sociologul Dan Dungaciu, directorul Institutului de Ştiinţe Politice Şi Relaţii Internaţionale (ISPRI), atrăgea recent atenţia că 60% din banii care au intrat în Republica Moldova de la FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială au avut “o utilizare <<problematică>>, aşa cum spun ei destul de eufemişti”. „Urmează să mai vină încă 6-700 de milioane de euro din UE, dar ţinând seama de sistemul financiar-politic din Republica Moldova, se pare că Bruxelles-ul nu vrea să mai facă un pas înainte în această direcţie până când nu se clarifică problema corupţiei de acolo. Mai adăugaţi miliardul care a dispărut din Banca de Economii și trebuie pus la loc, care e tot o chestiune nesoluţionată de autorităţile de la Chișinău. Toate aceste elemente au pus presiune pe UE, care vrea, totuși, să își securizeze investiţia și să aibă garanţii ca banii pe care îi dă Republicii Moldova se duc acolo unde trebuie să se ducă, nu în alte buzunare și nu pentru alte interese”, afirmă Dungaciu într-un interviu pentru Ziare.com.
Coaliţia dintre PLDM şi PDM se numeşte Alianţa pentru Moldova Europeană. Europeană? Cu comuniştii invitaţi imperial la guvernare? Aruncarea peste bord a liberalilor lui Mihai Ghimpu din noua alianţă nu are de-a face, în mod special, cu faptul că PL cerea portofoliul Ministerului Transporturilor, maşinărie de bani în orice calcul guvernamental. Mărul discordiei pare a fi în altă parte: în militantismul lui Ghimpu pentru numirea unui procuror general european la Chişinău care să se ocupe de reforma justiţiei, criteriu vital în procesul de integrare europeană şi coşmar fundamental pentru bunăstarea oricărei oligarhii, deci coşmar fundamental şi pentru Filat, Plahotniuc sau famiglia Voronin. Alte scurtcircuite politico-fiscale care trag la fund Republica Moldova la ora actuală sunt flagelul corupţiei, absenţa unui set de reguli clare în domeniul investiţional (veritabil paradis pentru vigoarea capitalismului de cumetrie) şi o lipsă orgiastică de control asupra tranzacţiilor bancare (veritabil paradis pentru spălătorii de bani, iar Rusia, este ştiut, adoră să spele bani). Aşa-zisa Alianţă pentru Moldova Europeană nu doar periclitează Acordul de Asociere semnat de Republica Moldova şi UE şi orice viziune asupra unei viitoare aderări la NATO, ci provoacă şi o batjocură simbolică la adresa protestelor din 7 aprilie 2009, când tineri au fost torturaţi şi s-a murit pe străzile Chişinăului tocmai pentru debarcarea comuniştilor lui Voronin de la putere, comunişti care, iată, revin faraonic la manete cu girul partidelor propulsate în numele libertăţii în acea primăvară sângeroasă.
Republica Moldova are în structura sa unitară şi o bombă cu ceas numită regiunea transnistreană. O expansiune militară a Rusiei spre gurile Dunării ar fi doar o simplă formalitate, mai ales în condiţiile în care scutul militar al Republicii Moldova este atât de sărăcăcios, încât poate fi numit inexistent. Într-un eseu din World Affairs, Carl Greshman, preşedintele National Endownment for Democracy, susţine că dacă Occidentul se va rezuma doar la o cale a concilierii faţă de Vladimir Putin, liderul de la Kremlin ar putea fi impulsionat să aplice matriţa ucraineană şi în alte state din vecinătatea Rusiei, printre care şi Republica Moldova.
Cine deţine Rusia?
Un zoom out din cuvântul rusesc “мир” (“pace” sau “lume”) ne proiectează într-o Rusie contemporană încremenită într-o criză demografică, într-un dezastru monetar al rublei şi în furculiţa distopică a unui enorm mutant oligarhic. Pe piaţa ideilor şi-a făcut loc recent, cu mai multă forţă de impunere decât în alte tentative precedente de ocupare a mainstream-ului dezbaterii publice din Vest, propunerea unui alt fel de raportare la actuala oligarhie din Rusia. Timp de peste două decenii, o naraţiune a evoluţiei Rusiei post-sovietice a prevalat în Occident, reunind sub umbrela ei politicieni, oameni de afaceri, jurnalişti şi personalităţi din mediul academic. Naraţiunea: aceea că Occidentul n-ar fi înţeles, de fapt, nimic din Rusia atunci când, după colpasul URSS-ului, i-a oferit asistenţă, propunându-i un sistem politic democratic şi o economie capitalistă liberală după model occidental. În cele mai multe cazuri, Occidenul s-a învinuit pentru eşecul lamentabil al aşa-ziselor „reforme” din perioada tranziţiei post-comuniste a ruşilor, că ar fi dat sfaturile nepotrivite, că ar fi trimis specialişti naivi, că ar fi trebuit să aibă pregătit şi un plan Marshall etc. Apoi, văzând monstrul oligarhic născut din umbra fostului URSS sub finisajul lui Vladimir Putin, Occidentul a sperat că în scurta preşedinţie a lui Dmitri Medvedev eforturile de reformare vor fi reşapate, dar n-a fost deloc aşa, Medvedev dovedindu-se a fi, de fapt, doar o elastică jucărie cu baterii a „călăreţului de urşi” de la Kremlin. „Aproape toţi analiştii caută o explicaţie în procesul de reformă, întrebându-se dacă acesta a fost eficient sau defectuos ori dacă ar fi trebuit proiectat diferit. Dar dacă asta n-a contat deloc? Şi dacă nu au făcut nicio diferenţă presupusele greşeli, planurile de privatizare deraiate, sfaturile neascultate? Dacă <<reforma>> n-a fost cea mai importantă poveste în Rusia ultimilor douăzeci de ani?”, se întreabă reputata jurnalistă Anne Applebaum, renumit specialist în autopsia comunismului. Într-un număr recent din New York Review of Books, Applebaum dedică un articol amplu unei cărţi care caută să răspundă la aceste întrebări. Este vorba despre „Putin’s Kleptocracy: Who Owns Russia?”, de Karen Dawisha, profesoară de ştiinţe politice la Miami University. Studiul lui Dawisha face furori în publicistica din Statele Unite, fiind considerată o carte-eveniment. Nu este prima lucrare care abordează această perspectivă, însă este prima lucrare cu intenţie de exhaustivitate. Dawisha, pe lângă cuplarea omogenă a materialelor disparate ale altor politologi şi cercetători ai Rusiei post-comuniste, mai pune cap la cap, riguros, pedant, cu multe note de subsol, şi copiile ajunse în Occident ale unor documente dispărute din Rusia cu mult timp în urmă, rod al unei investigaţii la firul ierbii. Ceea ce face din „Putin’s Kletpocracy: Who Owns Russia?” de departe cea mai completă panoramă a fenomenului. Astfel, ceea ce „a fost întotdeauna o poveste tulbure devine dintr-odată mai clar”, explică Anne Applebaum. Cine deţine Rusia în prezent? În linii mari, concluzia cărţii este următoarea: naraţiunea centrală a Rusiei ultimilor duăzeci de ani este posibil să nu fie cea a eşecului democraţiei, ci a producerii unei noi forme de autoritarism rusesc. În această logică argumentativă, ne îndeamnă Applebaum rezumând demonstraţiile lui Dawisha, atenţia ar trebui îndreptată nu asupra vidului reformator, ci asupra unei găşti de agenţi KGB care, oripilaţi de faptul că ar fi putut să-şi piardă puterea după sfârşitul Uniunii Sovietice, au pus căpăstru unei întregi naţiuni, impunând un control total: „Mergând mână-n mână cu crima organizată rusă, începând de la sfârşitul anilor 1980, au complotat cu succes o revenire la putere. Asistaţi de către industria bancă lipistă de scrupule a offshore-urilor, aceştia au furat banii care aparţineau statului rus, i-au scos în afara ţării pentru a fi în siguranţă, i-au reinvestit în Rusia, apoi, bucată cu bucată, au preluat puterea totală în stat. Odată aflaţi la butoane, au repus în funcţiune metode sovietice de control politic – pe care doar ei le cunoşteau – acutalizate pentru epoca modernă”, afirmă Applebaum. O altă idee expusă de Dawisha este aceea că întoarcerea la putere a KGB-ului nu a avut loc în 2000, odată cu înscăunarea lui Vladimir Putin, cum consideră cei mai mulţi specialişti, ci la finele anilor ’80. La acea dată, Putin era agent KGB în Dresda. Aceştia sunt şi anii cei mai obscuri din biografia actualului lider de la Kremlin, susţine Dawisha, citându-l pe biograful german al lui Vladimir Putin, Alexander Rahr, care afirmă că această perioadă este învăluită într-o „ceaţă groasă de tăcere”. Ipoteza lui Dawisha: cât timp a activat în Dresda, este posibil ca Vladimir Putin să fi coordonat o mare reţea de racolare de agenţi, însărcinat să-i pregătească pentru ceea ce ar fi putut reprezenta sfârşitul URSS-ului. În acest sens, autoarea îşi aduce în ajutor un aspect vital din anul 2000, când serviciul de contrainformaţii german ar fi pornit o anchetă pentru a vedea dacă Putin recrutase sau nu agenţi care să rămână loiali KGB-ului chiar şi după colapsul Uniunii Sovietice.
ESDI, blocul de securitate regională, banii şi “veto-ul asasinului”
Cum ar putea fi oprit proiectul geostrategic al lui Vladimir Vladimirovici? În ultimul număr din World Affairs, Elisabeth Braw, specialist în politici de securitate, şi Peter Pomerantsev, autor de non-ficţiune şi producător TV, devenit celebru pentru excepţionala sa carte “Nothing Is True and Everithing Is Possible”, o privire din interior asupra dictaturii postmoderne a lui Vladimir Putin, cer, în linii mari, acelaşi lucru, doar că în stiluri diferite. Articolul lui Elisabeth Braw discută despre readucerea în prim-plan a rezoluţiei ESDI (European Security and Defense Identity) din 1999. Pomerantsev, mergând pe alt tip de explicaţie, puţin mai riguroasă, pune pe tapet una dintre temele Katarzynei Pisarka, directorul Academiei Europene de Diplomaţie din Varşovia. Pisarka sugerează ideea creării unui bloc de securitate regională şi politică externă format din ţările central şi est-europene, care să aibă ca obiectiv probleme ce vizează controlul frontierelor şi dezvoltarea unei strategii comune de energie. Blocul să funcţioneze după normele UE şi să permită o politică consolidată în cadrul politicii externe comune a Uniunii, totul asezonat cu suportul şi implicarea Statelor Unite. Proiecte extrem de serioase, desigur, însă fostul consilier al lui Vladimir Putin, Andrei Ilarionov, ne sugerează că Occidentul şi NATO au la dispoziţie o soluţie, totuşi, mai uşor de pus în practică, pentru că se bazează pe ceva dătător de frisoane chiar şi unui “bad boy” precum Vladimir Putin – banii. “În ceea ce privește armata, ţările NATO ar putea inslala la graniţa cu Rusia un contingent militar important și aduce acolo armele cele mai moderne. În afară de asta, Rusia ar resimţi sancţiunile, dacă ar fi îngheţate activele valutare ale conturilor sistemului naţional de rezerve rusesc sau ale conturilor europene ale băncii centrale rusești. Aceste sume sunt de ordinul a 500-600 de miliarde de dolari – în faţa acestei ameninţări Moscova și-ar retrage imediat trupele din Ucraina”, a explicat Ilarionov în interviul pentru Rzeczpospolita, citat de platforma Inliniedreaptă.net.
Analizând masacrul de la Charlie Hebdo, istoricul briatnic Timothy Garton Ash aduce în discuţie conceptul de “veto-ul asasinului”. Veto-ul asasinului poate fi tradus în felul următor: “îndrăzneşte să exprimi acea idee şi te vom ucide”.
O întrebare, în loc de concluzie: când Vladimir Putin, care a anumit prăbuşirea URSS-ului “cea mai mare tragedie politică a secolului XX”, conduce un “tanc peste ordinea mondială” (Lina Şevţova) pentru a inversa verdictul Uniunii Sovietice, pe care el îl consideră o înfrângere nedreaptă şi umilitoare pentru Rusia, putem sau nu să discutăm în acest caz despre veto-ul asasinului?
Citeşte şi „Războiul secret” şi Rusia ca „drujbă” geopolitică (I).
