Planul de refacere a dominaţiei Rusiei în fostul spaţiu sovietic nu implică doar conflicte îngheţate, nuclee separatiste ori războaie hibride, ci are şi o replică integraţionistă. În prezent, Kremlinul încearcă să păstreze statele ex-sovietice, precum Republica Moldova, în orbita sa economică nu doar prin marionete politice interne, ci şi prin capcane aşa-zis „unionale”.
Centrul de analiză militară şi politică de la Kiev, InformSoprotivlenie, a făcut recent un „breviar” al acestor ameninţări travestite în principii integraţioniste de bunăstare economică şi siguranţă militară.
Prima dintre ele, şi cea mai celebră, este Uniunea Economică Eurasiatică (UEE), alcătuită din Rusia, Belarus, Kazahstan, Armenia şi Kârgâstan, pe care „laboranţii” geopolitici de la Moscova vor să o impună ca alternativă la Uniunea Europeană. Numai că, lansată la 1 ianuarie, UEE a plecat deja la drum cu o degringoladă a statelor membre la activ.
Belarusul lui Aleksandr Lukaşenko, supranumit „ultimul dictator al Europei”, a pornit cu mult înaintea intrării în vigoare a UEE într-o aventură personală după alte alternative la integrarea cu Rusia.
UEE, „colosul cu picioare de argilă”
De altfel, Minskul a demonstrat de mai multe ori că nu intenţionează să joace după cum îi cântă Moscova. Un detaliu semnificativ îl constituie faptul că preşedintele belarus, Aleksandr Lukaşenko, a rostit un mare “Niet!” la ordinul Kremlinului de a pune embargou alimentar importurilor din Occident, lucru care a atras interzicerea anumitor bunuri din Belarus în Rusia, cum ar fi sarea, printre cele mai recente interdicţii.
Pentru Rusia, Belarusul mai reprezintă şi o altă bătaie de cap: catapultarea “sub camuflaj” peste blocada vamală rusească a diverse produse europene prin schimbarea codului de identificare fiscală. Exemplu: Belarusul importă somoni şi păstrăvi din Norvegia, societăţile de profil prelucrează importurile şi după aplicarea unui nou cod de identificare fiscală în exportă în Rusia, fentând astfel embargoul aplicat ţărilor europene. În luna septembrie 2014, exporturile de somon proaspăt din Norvegia în Belarus crescuseră brusc de trei ori, detaliu care nu putea semnifica altceva decât că autorităţile vamale belaruse strecurau cantităţi enorme de peşte în Rusia, asta în timp ce în Rusia scăzuseră vertiginos exporturile de somon din Norvegia.
Exemplele nu se opresc însă aici: nici pe segmentul colaborării militare excentricul Lukaşenko nu afişează un comportament de “elev cuminte” în relaţia cu Rusia, făcându-i cu ochiul unui inamic tradiţional al Kremlinului – Alianţa Nord-Atlantică. Pe 19 februarie, preşedintele belarus a declarat că ţara sa este deschisă unui dialog constructiv cu NATO, pe principii de egalitate şi transparenţă. “Avem multe probleme comune, iar o conlucrare (pe această temă) răspunde pe deplin intereselor Belarusului”, a explicat Lukaşenko, citat de agenţia de presă Unian. “Am dori, bineînţeles, să ne bazăm în continuare pe ajutorul frăţesc al Rusiei, cu condiţia să se ţină în mod firesc cont de interesele noastre în ceea ce priveşte suveranitatea şi independenţa Belarusului”, a mai spus preşedintele belarus.
Jocul la două capete este valabil şi în prelungirea UE a planurilor lui Aleksandr Lukaşenko. Nu este o noutate faptul că Lukaşenko ar dori să-şi deschidă o breşă financiară spre “pocalul magic” al Uniunii Europene, dar dacă, până în prezent, acest lucru părea puţin probabil, după summit-ul de la Minsk privind criza ucraineană, Bruxelles-ul pare decis să ia în calcul o dezgheţare a relaţiilor cu Belarus. În urma unei întâlniri cu ministrul de Externe al Letoniei, Edgars Rinkeviks, desfăşurată vinerea trecută, mai mulţi diplomaţi au privit acest eveniment ca o relaxare a relaţiilor UE-Belarus, aducând în discuţie chiar şi o posibilă invitaţie a diplomaţiei belaruse la summit-ul Parteneriatului Estic de la Riga, programat în luna mai. “Cred că avem deschisă o fereastră de oportunitate”, a declarat ministrul leton de Externe, înaintea întâlnirii de la Minsk, citat de Moscow Times. Deşi Bruxelles-ul nu manifestă nicio grabă în a-şi deschide porţile faţă de Belarus, nedorind să se confrunte cu pericolul repetării scenariului din Ucraina, există totuşi discuţii interne înstre statele membre UE privind relansarea relaţiilor, iar faptul că Lukaşenko a dorit să-şi asume un rol constructiv în problema ucraineană, prin organizarea negocierilor de la pace de la Minsk, a fost înregistrat ca o bilă albă. “Sunt semne că Belarusul se deschide către Europa. Lukaşenko a fost foarte util în timpul negocierilor de la Minsk”, a spus o sursă din cadrul UE.
O altă fisură a Uniunii Eurasiatice este Kazahstanul. Autorităţile de la Astana au semnat deja un acord de cooperare cu Uniunea Europeană şi au, de asemenea, în calcul aprofundarea relaţiilor cu China, una dintre marile spaime geostrategice ale lui Vladimir Putin. Mai mult, Kazahstanul are un plan de creştere a atractivităţii ţării prin atragerea investitorilor străini pe zece ani: scutirile fiscale.
Un alt stat al proiectului eurasiatic, Armenia, declarase dinainte că singurul motivul al intrării în UEE l-a reprezentat şantajul exercitat de Rusia în problema conflictului îngheţat din Nagorno-Karabah.
Publicaţia polonă Gazeta Wyborcza a dedicat în ianuarie o autopsie obiectivelor Uniunii Eurasiatice – permiterea liberei circulaţii a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a forţei de muncă între ţările care au semnat tratatul. Cotidianul din Varşovia sublinia că aceste target-uri sunt “departe de a fi asigurate”: “Libera circulaţie este valabilă pentru muncitori doar de ieri. Armonizarea legislaţiei şi eliminarea tuturor obstacolelor dintre state se vor face doar în 2025. Astfel, în 2016 va fi creată o piaţă comună a medicamentelor, una a electricităţii doar în 2019 şi una a petrolului în 2025”. Ziarul preciza: “Moscova va trebui să cheltuiască 5,2 miliarde de dolari doar în 2015, în cadrul unui ajutor acordat aliaţilor”. Politologul rus Andrei Piontkowsky explica pentru Gazeta Wyborcza: “Interesele divergente dintre membrii UEE vor duce la tensiuni permanente. Kazahstanul şi Bielorusia profită de aspiraţiile imperialiste ale Rusiei pentru a-i cere un ajutor financiar. Dar nicio ţară nu are intenţia să-şi abandoneze propria sa suveranitate şi să se lase dominată, ca pe vremea URSS. Uniunea va fi un colos cu picioare de argilă”.
O declaraţie a lui Nursultan Nazarbiev, preşedintele Kazahstanului, explică mai bine aceste griji legate de aspectul integrităţii teritoriale. Anunţând pregătirile pentru aniversarea a 550 de ani de la infiinţarea Hanatul kazah, Nazarbiev a cerut compatrioților săi să-și apere țara dacă este necesar.
„Este clar că Uniunea Eurasiatică nu devine un atu în jocul geopolitic al lui Putin. În ciuda speranțelor sale, UEE este departe de a consolida conducerea și influența Rusiei asupra vecinilor săi, confirmând declinul politicii externe a Kremlinului„ nota recent Foreign Policy.
OTSC, pe butuci
Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), alianţă militar-politică înfiinţată în 2003, este replica NATO pe harta fostei URSS. OTSC este formată din Rusia, Belarus, Kazahstan, Armenia, Kârgâztan şi Tadjikistan. Şi în acest caz, Vladimir Putin are pe masă un castel din beţe de chibrit. Uzbekistan a părăsit în 2012 OTSC, invocând motivul că activitatea Organizaţiei nu ar mai corespunde intereselor naţionale. După retragerea trupelor americane din Afganistan, Uzbekistanul încearcă să se apropie de Alianţa Nord-Atlantică, declarându-se în mod deschis pro-occidentală, notează InformSoprotivlenie. Belarusul, care ar trebui să-i asigure Rusiei un sistem de apărare la frontiera cu Polonia şi ţările baltice, caută, cum afirmam mai sus, o apropiere de NATO, chiar dacă are pe teritoriul ţării contingente militare ruseşti. Armenia rămâne încă agăţată în cârlig prin şantajul rus exercitat în conflictul Nagorno-Karabah, având pe teritoriu, la Gyumri, baza militară 102 a Rusiei. Kazahstanul, stat satelit rusesc şi el, încearcă să contracareze prezenţa militară rusă prin apropierea economică de UE. Singurele state din OTSC care până acum nu şi-au manifestat făţiş dorinţa de a scăpa din “brelocul” Kremlinului sunt Kârgâstan (bază a Forţelor Aeriene Ruse (Kant), nod de comunicaţii a Marinei ruse (Kara-Balta), bază de testare a torpilelor (Karakol) şi stație seismică a fortelor strategice de rachete ruse (Maili-Suu) – subliniază centrul de analiză de la Kiev) şi Tadjikistanul (baza militară 201 a Armatei Ruse (Dushanbe), complex al forţelor spaţiale „Okno” (Nurek), grup operativ de frontieră FSB (Dushanbe)).
Influenţa Rusiei în Republica Moldova se realizează prin cinci pârghii evidente: 1) conflictul îngheţat din regiunea transnistreană, unde Rusia are staţionate unităţi militare de “menţinere a păcii” (şi peste 1.000 de militari ruşi) în cadrul Forţelor colective de menţinere a păcii ale Comunităţii Statelor Independente, organizaţie creată prin analogie cu OSCE; 2) infiltrarea serviciilor secrete ruse (FSB) în organismul politic al statului; 3) politicieni finanţaţi pe diverse căi şi sub diverse aparenţe doctrinare de către Moscova; 4) şantajul comercial şi energetic, laolaltă cu cel monetar al remitenţelor pe bază de rublă; 5) controlul mijloacelor de comunicare în masă – în special programele TV, majoritatea covârşitoare a acestora în Republica Moldova fiind în limba rusă.
Şantajul energetic şi ameninţarea nucleară
De asemenea, chiar dacă nu a fost încă încorporată în formatul unei organizaţii internaţionale, există, în prezent, şi o altă tendinţă de expansiune a Rusiei: zona Europei Centrale, unde, ţinând cont de ultimele mutări ale lui Vladimir Putin, putem discuta despre germenii unui alt şantaj energetic în relaţia cuUE. Este vorba despre Cehia şi Ungaria, ale căror guverne au anunţat un plan comun pentru construcţia unei uzine de producţie a combustibilului nuclear pe bază de tehnologie rusească, punând astfel încă o za lanţului dependenţei europene de resursele energetice ale Moscovei.
Săptămâna trecută, Budapesta a găzduit prima vizită internaţională a lui Vladimir Putin, după anexarea Crimeei şi izbucnirea războiului separatist din estul Ucrianei. Preşedintele rus nu a venit cu mâna goală la premierul ungar Viktor Orban, ci a “decartat” 10 miliarde de euro pentru modernizarea singurei centrale nucleare din Ungaria, staţia de la Pask, aflată la 100 de kilometri de Budapesta, construită în anii ’80, cu patru reactoare de 2.000 de megawaţi.
Întrevederea heirupistă dintre Viktor Orban şi Vladimir Putin a fost comentată de Dan Dungaciu, preşedintele Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale (ISPRI), ca fiind un detaliu concludent al faptului că Ungaria caută să devină un “soi de punte”, un fel de “viţel deştept” în interiorul spaţiului euro-atlantic. În ce mod? Viktor Orban îi deschide lui Vladimir Putin un spaţiu de acţiune în zona energetică a negocierilor Uniunii Europene prin invitarea Gazpromului, pe parte de aspect investiţional, în industria nucleară. Astfel “viţelul deştept” se transformă într-un agent economic al intereselor Kremlinului în tema energetică de pe continentul european.
Într-un articol din The Spectator, reputata jurnalistă Anne Applebaum aduce în discuţie şi un alt fir pe care Viktor Orban îl urmăreşte în relaţia sa cu liderul de la Kremlin – o obsesie personală de reconstrucţie naţională: “Orban este faimos și pentru nostalgia sa față de <<Ungaria Mare>>, care nu mai există de la Primul Război Mondial. O mică felie din acea împortantă pierdere teritorială este acum parte a Ucrainei – un fapt pe care, în mod curios, ministrul de externe rus l-a adus în discuție la München. Poate a fost o insinuare: dacă Rusia reușește cu succes împărțirea Ucrainei, Budapesta ar putea căpăta și ea o felie”.
Prezenţa Cehiei în această ecuaţie nu este una căzută pe neaşteptate din cer. În 2013, guvernul ceh s-a prăbuşit în urma unui scandal de corupţie, iar actualul preşedinte al Cehiei, Milos Zeman, propulsat pe fondul haosului politic din urmă cu doi ani, şi-a finanţat campania de alegeri cu fonduri din partea Lukoil, companie energetică rusă. De atunci şi până în prezent, zelul lui Zeman a oferit numeroase ofrande “prieteniei ceho-ruse”. Preşedintele ceh a vociferat împotriva sancţiunilor impuse Rusiei în conflictul din Ucraina. “A minimalizat invazia rusă a Ucrainei drept «o izbucnire de gripă» și a invitat la Praga oligarhii ruși sancționați de occidentali”, spune Applebaum. Dacă adăugăm acestui “cocktail” şi reminiscenţele “socialismului bancar” în politica Pragăi, ale fostului preşedinte ceh Vaclav Klaus, obţinem un tipar de dirijism economic care ar putea oricând îmbrăca un model rusesc extrem.
În acelaşi timp, Vladimir Putin, devenit demult o problemă internaţională majoră, nu impune tema nucleară doar la nivelul şantajului energetic, ci şi din poziţia unei sperietoare apocaliptice. Anul trecut, unul dintre cei mai fanatici propagandişti ai regimului Putin, Dmitri Kiselyov, a reamintit americanilor, pe linia ameninţărilor la ordinea zilei din vremea Războiului Rece, că Moscova ar putea transforma cu uşurinţă Statele Unite în “cenuşă radioactivă”.
“După atacurile teroriste din 2001 de la World Trade Center, diverşi experţi în securitate naţională ne-au spus că principalul pericol post-9/11 în lume vor fi actorii non-statali, cum ar fi Al Qaida şi ISIS. Cu toate acestea, în ultimul deceniu şi jumătate s-a dovedit că lupta împotriva terorismului mondial are un grad scăzut de implicare din partea guvernelor occidentale şi a acţiunii concentrate a poliţiei. Între timp, Vladimir Putin a demonstrate că pericolul real al supravieţuirii civilizaţiei este cu totul altul: şantajul de către un stat nuclear expansionist”, notează economistul Alexei Bayer într-o analiză din Kyiv Post.
Totuşi, avântul expansionisto-revizionist al Rusiei are în structura sa internă un “cal troian” care, în acest deceniu, se anunţă a-i fi fatal: însăşi alcătuirea infrastructurală a statului rus. Fisura sistemică ce ameninţă să dizolve Rusia este incapacitatea ei de a-şi transforma veniturile provenite în urma exploatării resurselor energetice într-o economie sustenabilă, cu un sistem de apărare în faţa fluctuaţiilor de pe piaţa liberă, se arată într-o analiză a agenţiei americane Stratfor.
Această stare de fapt a economiei ruse va duce la reeditarea fenomenelor din anii 1980-1990, când infrastructura întregii ţări nu mai putea fi susţinută de un pivot central al puterii de la Moscova. În această situaţie, comentează analiştii Stratfor, regiunile vor fi provocate să „să se descurce singure prin formarea de entităţi autonome informale şi formale”, ajungându-se astfel la ruperea legăturilor dintre periferia rusă şi Moscova.
Dacă, în mod tradiţional, Rusia reuşea să rezolve astfel de vortexuri dezintegrante utilizând forţa prin intermediul serviciilor secrete, această reţetă s-ar putea confrunta din nou cu situaţia scăpată de sub control a anilor ’80, când regiunile au deviat de pe axa controlului central al Moscovei. „Într-o asemenea situaţie, puterea FSB-ului va fi slăbită prin faptul că liderii serviciilor secrete sunt implicaţi în economia naţională. Treptat, pe măsură ce economia se va clătina, acelaşi lucru se va întâmpla şi cu forţa FSB-ului. Fără puterea FSB-ulu de a mai produce teroare, nu va mai putea fi prevenită fărâmiţarea Federaţiei Ruse”, notează analiştii Stratfor.
În terminologia politologică, actorii din serviciile secrete ruse implicaţi în mersul economic al ţării sau în actul puterii sunt numiţi siloviki.
