În subsidiar, declaraţiile de la Bucureşti ale ministrului german de Externe, Frank-Walter Steinmeier, legate de problema ucraineană, aproape oficializează la nivelul mesajelor diplomatice împachetarea estului Ucrainei într-un conflict îngheţat după model transnistrean.
Social-democratul Steinmeier, vechi tovarăş de cataramă diplomatică al Kremlinului, nu este doar şeful diplomaţiei germane, ci este şi una dintre cele mai influente figuri din politica externă contemporană a Uniunii Europene. Altfel spus, când Steinmeier declară ceva, acel ceva produce forţă cârmuitoare şi mişcă UE pe o anumită traiectorie.
Să punem cap la cap evidenţele şi să ne prefacem că ele nu se văd cu claritate de pe Marte: schimburile comericale dintre Germania şi Rusia au poziţionat mereu cele două state într-un “paradis uterin” care le recomandă ca surori tradiţionale de cruce; sancţiunile comerciale la adresa Rusiei nu au lovit doar în economia rusă, ci au destabilizat şi relaţia afacerească dintre Germania şi Rusia; Germania vrea linişte în estul Europei, pentru că liniştea aceasta înseamnă reluarea vechiului şi fertilului mariaj comercial ruso-german; criza ucraineană a fost şi rămâne o probă de foc pentru UE, evidenţiind, totodată, şi un alt tip de “recesiune” în interiorul blocului comunitar – absenţa lucie a liderilor capabili să administreze o “bombă cu ceas” din perspectiva eficienţei Realpolitik-ului moştenit pe tipar de ordine mondială; UE părea de mult timp o anemie a NATO, însă ultimele decizii de reformare a Politicii de Vecinătate pe placul Rusiei încep să transforme tot mai mult Uniunea, sub manetele Germaniei şi Franţei, într-un soi de birou de relaţii publice al Moscovei în şahul ei geopolitic cu Washington-ul; ca să fim realişti, jocul la două capete al Ungariei şi Cehiei nu ar trebui citit doar în cheia trădării europene, ci şi în cheia unor state care, pe fondul haosului în materie de politică coerentă europeană şi de obiective de siguranţă energetică decedate pe capete, au luat decizia să-şi urmărească interesele financiare pe toate fronturile, căutând să se sustragă şi dintr-un fel de “mecanică” de depersonalizare politico-fiscală tot mai accentuată în UE în ultimii ani – transformarea statelor membre numai în entităţi funcţionăreşti care trebuie să ţină în viaţă proiectul european.
Cancelarul german Angela Merkel este un bun şi inteligent administrator de crize economice, însă nu şi un lider politic vizionar sau măcar talentat. Aici trebuie analizată, din punctul meu de vedere, starea cadaverică a Parteneriatului Estic de după ieşirea din scenă a arhitecţilor lui, Sikorski şi Bildt, şi rolul tot mai invizibil al Statelor Unite în Europa.
N-ai cum să nu priveşti cu un ochi sceptic festivismul aşa-zis “proeuropean” de la Chişinău. UE înseamnă avantaje economice şi reconstrucţie sistemică de calitate, însă nu şi garanţii de siguranţă teritorială, oricâţi bani ar pompa în Republica Moldova. Nu mai visaţi la cai verzi pe pereţi. Cine garantează că, în cazul în care Putin ar dezgheţa conflictul transnistrean pentru a ajunge la gurile Dunării sau ar invada Bugeacul, UE nu va proceda aşa cum a făcut-o în Ucraina, acceptând secesionismul Kremlinului şi blocând orice tentativă a SUA de a trimite armament defensiv ? Personal, nu sunt adeptul înarmării cu armament letal a Ucrainei, riscurile internaţionalizării războiului sunt mult prea mari, însă nici n-am cum să nu remarc acest aproape servilism al şefilor europeni în a face concesii imediate Rusiei pentru a fi reluate relaţiile economice.
Ministrul de Externe al Germaniei a fost cât se poate de clar astăzi la Bucureşti: “Prin semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, Republica Moldova a reaşezat relaţia sa cu Uniunea Europeană pe un nou fundament. Aceasta reprezintă o bază adecvată pentru relaţiile moldo-europene – şi nu vorbim acum despre aderarea la Uniunea Europeană, ci, mai degrabă, despre o ofertă către Chişinău în vederea unei colaborări mai profunde cu UE şi a modernizării Republicii Moldova”. Atât. Integrarea europeană e altă poveste.
În timp ce Steinmeier spune, indirect, că UE n-are încă de gând să se extindă până în Republica Moldova, Jean-Claude Junker, preşedintele Comisiei Europene, care şi el spunea anul trecut – nu indirect, ci apăsat – că în următorii cinci ani UE nu se va extinde, vine acum cu o declaraţie surprinzătoare: “Vom crea o armată europeană nu pentru a o utiliza imediat, dar o armată comună a tuturor europenilor care va da de înţeles Rusiei că suntem serioși cînd vine vorba de apărarea valorilor Uniunii Europene. Această armată ne-ar ajuta să protejăm politica externă și de securitate. Imaginea Europei a suferit dramatic în ultimul timp, totodată în termeni diplomatici se pare că nu suntem luaţi în serios”.
Ce să înţelegem din această opoziţie de perspective? Există divergenţe la nivelul instituţiilor de top ale Uniunii Europene sau acestea sunt doar nişte declaraţii coorodonate pentru a atenua mesaje prea dure din partea unor actori europeni faţă de statele Parteneriatului Estic?
