Vizita lui Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, la Chişinău poate fi văzută în mai multe feluri. Dar două sunt notabile: o perspectivă vizează mesajul transmis, iar cealaltă – de amorul flashback-ului – vizează, involuntar, câteva aspecte din trecutul lui Tusk.
Mesajul a fost clar, citez: “Trebuie să faceți mult mai mult pentru a produce adevărata schimbare”. Ce a făcut până acum Republica Moldova? Tot Tusk subliniază apăsat, aproape scrijelit, ca să se înţeleagă fără umbre la nivelul opiniei publice: “Sporirea comerțului bilateral în 2014 reprezintă un semnal că vă mișcați în direcția corectă”. Dacă eliminăm din afirmaţia preşedintelui Consiliului European batista diplomatică, nu ne ia mult şi ajungem la esenţa chestiunii, pe care, evident, nu o veţi auzi din gura vreunui oficial european având funcţia lui Tusk – faptul că partea comercială este doar suprafaţa de formalitate a relaţiilor bilaterale cu UE, este acel 1% din eforturile depuse în eventualitatea unei viitoare aderări la blocul comunitar european. În termeni realişti bruţi, nu-i o mare brânză, cum s-ar spune, ceea ce s-a făcut până acum în direcţia adeziunii la cauza europeană de către autorităţile din Republica Moldova. Doar un asemenea tip de schimb comercial era în avantajul lor imediat. Duşul rece aplicat de Tusk? E în această declaraţie: “Trebuie să restabiliți încrederea investitorilor și donatorilor, dar mai ales încrederea a oamenilor de rând”. Aici e buba, Marea Bubă! Şi numai o luptă anticorupţie care taie în carne vie o poate rezolva, dar asta – după bate apa-n piuă în voinţa politică doar şmecherească de la Chişinău – tinde tot mai mult să fie o altă poveste, o poveste dintr-un viitor atât de îndepărtat şi de înceţoşat, încât nici măcar cea mai viguroasă naivitate nu poate avea încredere în el.
Şi acum să căutăm nu timpul pierdut al lui Tusk, ci un timp nu foarte îndepărtat, dar pe care nu foarte mulţi cititori cred că îl cunosc. Iarna lui 2008. Înainte de întoarcerea în Polonia dintr-o vizită în Rusia, Tusk, premier la acea vreme, este întrebat de un jurnalist rus cum comentează afirmaţia unui ziar în care sobrul Donald era numit (de ruşi, se subînţelege) “omul nostru din Varşovia”. Vrând să devieze totul într-o ironie fină, Tusk a răspuns că acelaşi lucru ar putea să-l spună şi el despre Vladimir Putin, acela că Putin e omul lor, al polonezilor, de la Moscova. Numai că vine bâlba din toamna lui 2014 a lui Radoslaw Sikorski, proaspăt plecat din funcţia de ministru de Externe al Poloniei, care face puţină lumină în legătură cu prezenţa lui Tusk la Moscova: Sikorski spune că, în 2008, Putin îi făcuse lui Tusk o propunere privind împărţirea Ucrainei. Boom, explodează o ditamai bomba de presă. Sikorski îşi retrage imediat declaraţia, Tusk o dezminte furios, dar semnul de întrebare rămâne. În august 2008 s-a declanşat războiul ruso-georgian, iar Donald Tusk, aşadar, se presupune că ştia încă de atunci, din iarna acelui an, ce planuri avea Putin pentru Ucraina. Interesant, nu? Acestea fiind detaliile, ne întrebăm: Oare ce-o vedea Donald Tusk în “globul său magic” în privinţa viitorului apropiat al Republicii Moldova în proximitatea furiei iredentiste a lui Vladimir Putin?
Va trece şi summit-ul acesta al Parteneriatului Estic şi tot nu se va spune ceea ce sare în ochi cu forţa unei schije: faptul că din acest Parteneriat nu a mai rămas decât un reziduu retoric al discursului Uniunii Europene faţă de Europa de Est şi nimic mai mult. Şi aşa va fi şi după momentul Riga: un lacăt imens pus la uşa de access în UE, dar pe care diplomaţia Bruxelles-ului – pentru a păstra aparenţele de funcţionalitate ale unui vis scufundat demult – a scris cu creta, neglijent, „Acces liber. În curând.”
