Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chișinău, în colaborare cu Muzeul Național al Literaturii Române din București, Biblioteca Națională a Republicii Moldova și Primăria Municipiului Chișinău, organizează la Galeria La Rond, aflată în proximitatea statuii lui Ștefan cel Mare și Sfânt din Chișinău, vernisarea expoziției „Gellu Naum și suprarealismul românesc”.
Evenimentul este dedicat aniversării a 100 de ani de la nașterea poetului, eseistului, prozatorului, dramaturgului și traducătorului Gellu Naum, considerat a fi cel mai important reprezentant al suprarealismului românesc și unul din cei mai importanți poeți români ai secolului XX.
Alcătuită din 18 bannere, de dimensiuni 0,95 x 2,05 m, conţinând fotografii, date biografice, fragmente de proză, articole, aprecieri ale criticilor, expoziția care poate fi văzută până pe 24 august urmărește să reconstituie atmosfera în care a trăit și a creat unul din cei mai importanți poeți suprarealiști români, Gellu Naum, începând cu perioada pariziană când frecventează grupul suprarealist francez al lui Breton, trecând prin epoca în care ia naștere grupul suprarealist român (1941-1947) și terminând cu avatarurile epocii comuniste.
Gellu Naum s-a născut pe 1 august 1915, la București. A fost elev al Liceului „Dimitrie Cantemir” din capitală între anii 1926-1933, urmând apoi, între anii 1933-1937, cursurile Facultății de Litere și Filozofie a Universității din București. După efectuarea stagiului militar (1938), la îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, pleacă să studieze la Paris, la Sorbona (1938-1939), unde intră în contact cu grupul suprarealist francez al lui Andre Breton. Întors în țară în anul 1939, va fi mobilizat și trimis pe front. În anul 1941, în plin război, se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947, îl va face pe André Breton să afirme: „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București”. După 1947, în perioada proletcultistă, grupul se destramă. Între anii 1950-1952, scriitorul își găsește refugiul la Catedra de Pedagogie a Institutului Agronomic din București, câștigându-și existența și ca traducător sau ca autor de literatură pentru copii. Scriitorul, ca și alți congeneri ai săi, a fost nevoit să facă compromisuri cu regimul comunist publicând literatură angajată politic, precum volumul Soarele calm sau „romanul pentru tineret” Tabăra din munți, dar, cu toate acestea, a continuat să scrie, pe ascuns, poeme suprarealiste. Revine pe scena literară în perioada de destindere ideologică intervenită la mijlocul anilor șaizeci, când publică volumul Athanor, urmat de Copacul-animal și Tatăl meu obosit. După apariția romanului Zenobia, publicat în 1985, receptarea critică a operei lui Gellu Naum intră într-o etapă ascendentă.
Scriitorul a obținut, de-a lungul vremii, premii literare prestigioase precum: Premiul Uniunii Scriitorilor (1964, 1969, 1980), Premiul Academiei Române (1975), Premiul special al Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate literară (1986); Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” (1992); Premiul pentru Poezie al orașului Münster (1999); Premiul pentru Poezie al Republicii Zair (1992) ș.a.
După 1990, Gellu Naum a fost invitat să susțină lecturi și prelegeri publice în Germania, Franța, Olanda și Elveția, opera sa fiind tradusă în principalele limbi de circulație ale lumii.
Poetul s-a stins din viață la 29 septembrie 2001, la București, rămânând până la sfârșitul vieții credincios modelului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia.
