Dacă ne imaginăm Republica Moldova ca pe o maşină mică intrată în coliziune cu un TIR (dominaţia implicită a blocului sovietic şi apoi haosul teritorial şi economic rămas în urma dezmembrării URSS), n-avem cum să nu plasăm pe primele poziţii la inventarul vătămărilor materiale aduse caroseriei motorul explodat în forţa accidentului (România), axul roţilor (regiunea separatistă transnistreană), acoperişul smuls cu totul (Basarabia istorică) şi la capătul listei – radiatorul spulberat (Taraclia, focar cu pericol separatist) şi cardanul sărit prin copaci (Autonomia Găgăuză, un pion fertil al politicii iredentiste a Kremlinului în fostul spaţiu sovietic).
Această imagine este acum statutul identitar-istoric al Republicii Moldova. Sau pentru amatorii de concepte expresioniste, o parafrazare după celebra expresie a filosofului german Peter Sloterdijk, aceea de parlament pneumatic, ar fi mai mult decât nimerită: un stat pneumatic. Planul „Primakov”, Planul „Iuşcenko”, planul „Kozak”, planul „Voronin-Şova”, „Proiectul OSCE” sau „Documentul Mediatorilor OSCE”, sunt doar câteva piese din puzderia maşinaţiunilor de federalizare a Republicii Moldova concepute din 2003 încoace în laboratoarle Kremlinului.
Regiunea găgăuză. În găgăuză – Gagauziya sau Gagauz-Yery. Suntem în sud-vestul Republicii Moldova. Pe la 8 şi ceva dimineaţa lăsăm în urmă Vama Oancea în peisajul superb al unor migraţii de ceţuri plutind peste afluentul Prutului. Soarele promite o zi toridă. Şi îţi vine greu să-ţi reţii, totuşi, sila faţă de acest râu care şi-a pierdut proprietăţile feerice, nefiind acum decât o blestemată de demarcaţie hidrografică a unei mari rătăciri istorice.
Nu trebuie să te uiţi pe geam ca să observi stadiul şoselelor, e suficient să asculţi puzderia de sunete metalice din maşină, diversitatea mirobolantă a felurilor în care tabla poate înregistra în hurducăit realitatea unei veritabile sălbăticii adminsitrative. Totuşi, unele porţiuni de şosea au intrat în reparaţie, iar la câţiva kilometri distanţă de punctul vamal, în drum spre raionul Cahul, pot fi găsite şi episoade de şosea pe care se circulă acceptabil, reabilitate de curând. Aici – drum năruit, dincolo – drum recondiţionat. Din acest motiv maşinile din faţă merg în zig-zag. La volan jeep-ului Volvo, luptându-se cu capriciile gropilor şi denivelărilor, medicul stomatolog Alexei Paluţă, co-preşedinte al Plaformei Unioniste Acţiunea 2012. În maşină se mai află prestigioasa interpretă de muzică folk şi realizatoare de emisiuni radio Maria Gheorghiu, av.dr. Mihai Nicolae, şi el co-preşedinte al Acţiunii 2012, şi redactorul-şef al InfoPrut, Iulia Modiga. Ne îndreptăm spre Comrat, capitala raională a UTA Găgăuzia. La Liceul românesc „Mihai Eminescu” din Comrat, profesorii au pregătit o manifestaţie de Ziua Limbii Române. Cu această ocazie, va fi anunţat şi un proiect de importanţă vitală pentru unitatea de învăţământ: din această iarnă, elevii nu vor mai trebui să înfrunte la ore omniprezenţa frigului în clase. Datorită unei campanii de strângeri de fonduri organizată de Platforma Unionistă, Liceul „Mihia Eminescu” va avea în curând un sistem de încălzire pe bază de centrale termice.
Micro-istoria unei autonomii
UTA Găgăuzia, o regiune autonomă locuită preponderent de găgăuzi, o populaţie vorbitoare a unei limbi turcite şi apropiată cultural turcilor, dar de confesiune creştin-ortodoxă. La nivel istoric macro, umblăm printr-o junglă nevăzută a mai multor rămăşiţe de ciocniri imperialiste care şi-au împărţit la masa tratativelor această suprafaţă de regională de numai 1.830 km². Regiunea găgăuză este un produs secundar al rivalităţii dintre Imperiul Otoman şi cel Ţarist, tipic pentru arealul conflictual din bazinul Mării Negre în secolul al XIX-lea. Limba vorbită este în principal cea rusă, dar în conformitate cu dreptul internaţional, Rusia nu are voie să intervină în regiune, din motiv că această felie teritorială nu este locuită majoritar de etnici ruşi. Ca şi Crimeea, Găgăuzia a fost luată de ruşi din posesia otomanilor, după războiul ruso-turc din 1806-1812, ca parte din Tratatul de la Bucureşti semnat la finalul războiului. Însă revendicările naţionale ale găgăuzilor ne duc înapoi în anii 1980, pe fondul politicilor reformiste ale lui Mihail Gorbaciov. În 1988, mişcarea intelectuală Gagauz Halkî – “Poporul Găgăuz” – a adoptat soluţia protecţiei pe criterii regionale, creând o regiune autonomă în componenţa Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti (RSSM) cu centrul la Comrat. Pe 31 august 1989, sub dicteul Marii Adunări Naţionale, în RSSM aveau să fie adoptate alfabetul latin şi limba română. Înlocuirea limbii ruse a fost privită de către populaţia găgăuză drept o ameninţare, iar în 1990 mişcarea Gagauz Halkî, sprijinită de către autorităţile centrale din Moscova, a proclamat în raioanele Comrat, Ceadîr-Lunga și Vulcănești așa-numita “Republica Găgăuză”. În decembrie 1994, Parlamentul de la Chișinău, dominat de agrarieni, a recunoscut autonomia teritorială a găgăuzilor, iar un mai târziu, hotarele noii regiuni autonome au fost stabilite în urma unui referendum zonal. Anul trecut, în februarie, autorităţile din regiune au organizat un referendum prin care găgăuzii și-au exprimat poziţia în privința politicii externe a Găgăuziei. Întrebările au fost: „Doriți ca Găgăuzia să adere la Uniunea vamală Rusia-Belarus-Kazakhstan și să nu încheie un acord de asociere cu Uniunea Europeană?” și „Sunteți pentru autodeterminarea Găgăuziei în cazul în care Moldova și-ar pierde independența și s-ar reuni cu România?”. Majoritatea covârşitoare a răspuns – “da”. Referendumul nu a fost recunoscut de către Chişinău. Martie 2015: Irina Vlah, fostă membră PCRM, susţinută de socialiştii lui Igor Dodon şi de sacii cu bani ai Kremlinului, ajunge în funcţia de başkan al Găgăuziei. Imediat, la Moscova, personaje din cercul interior al lui Vladimir Putin au început să-şi frece palmele: şeful Comitetului CSI din Duma de Stat a Rusiei, Leonid Sluţki, afirma la câteva zile după victoria Irinei Vlah că acest rezultat presupune continuarea parcursului de integrare euroasiatică a autonomiei găgăuze.
Oricât ai fi, ca sud-est european trecut prin procesul tranziţiei post-comuniste, obişnuit cu aerul crepuscular al moştenirii arhitecturale sovietice şi a ritmului de viaţă-stafie pe care îl emană, n-ai cum să nu fii puţin şocat de vidul temporal în care permanenţa acestui trecut care se încăpăţânează să nu mai treacă a izolat sud-vestul Republicii Moldova în raioane precum Cahul, Congaz sau, destinaţia noastră, Comrat. Asta privit din perspectiva unei forfote cotidiene ca cea a Bucureştiului sau a altor oraşe mari. Văzut din provincie, singura diferenţă ambientală notabilă este aceea că provincia din România, oricât ar fi ea îmbătată de orgoliu regional sau local, nu a fost spartă în asemenea “sere parastatale”; în rest, prea mari diferenţe nu sunt. Odată ajuns la Comrat, în faţa clădirii în stil Bauhaus a aşa-zisei „Adunări Populare” te întâmpină nălucirea de coşmarescă amintire care guvernează totemic, dar rezidual, acest teritoriu: o statuie masivă a lui Lenin devenită ţintă de exerciţiu pentru fermentul gastric al porumbeilor. Un poet avea o vorbă: creaturile cerului şi găinaţul lor, iată un hazard pentru care Partidul Unic nu avea un lagăr de reeducare.
“Microbuzul n-a ajuns la noi, ci l-a luat şcoala rusă”
Ajunşi la Liceul „Mihai Eminescu”, intrăm în biroul directoarei instituţiei, Svetlana Stoinov, o femeie plină de viaţă, pe cât de dinamică în gesturi şi vorbă, pe atât de neobosită şi în eforturile pe care le depune într-o veritabilă luptă cu morile de vânt pentru a ţine unitatea şcolară pe o linie de plutire. Pe perete, deasupra unei mese de lucru, un tablou „arhaic” cu Mihai Eminescu, o mixtură de carpetă şi goblen, face notă discordantă între detaliile de birotică utilitară contemporană. Printre draperii, în clipocirile soarelui în ferestre, se văd elevi aşteptând pe băncile din curte începerea festivităţilor. De la una la alta, ajungem rapid la o primă problemă. La un subiect pur şi simplu revoltător. Anul trecut, Guvernul României a donat Republicii Moldova 100 de microbuze pentru transportul elevilor. Numai că, în ceea ce priveşte Comratul, căruia îi fusese repartizat de către Ministerul Educaţiei de la Chişinău un singur microbuz, administraţia Liceului s-a trezit într-o situaţie cu totul absurdă: „Microbuzul trimis n-a ajuns la noi, ci l-a luat şcoala rusă”, ne-a explicat directoarea, încă vizibil năucită de această întâmplare pe care direcţiile teritoriale de învăţământ – însărcinate cu distribuţia acestor vehicule – încă nu au lămurit-o. Un detaliu privind regimul preferenţial de care se bucură comunitatea rusă din UTA Găgăuzia. Un alt detaliu, de altă natură, poate fi studiat la doar câţiva metri distanţă de Liceul „Mihai Eminescu”, unde se află o şcoală în limba rusă. Placată toată cu termopane, încălzită iarna cum trebuie, totul emană, pe scurt, finanţări consistente de la Moscova.
Două dintre caloriferele noului sistem de încălzire sunt chiar lângă masa noastră, proaspăt montate, sub pervazul ferestrelor înalte. Zâmbind, Svetlana Stoinov ne povesteşte până unde au ajuns cu „arta cârpitului” în privinţa reţelei de alimentare cu apă. Ţevile datează din 1970, anul în care a fost construit liceul. Până de curând uzura a dominat victorioasă, iar absenţa cronică a fondurilor de la nivel central, inevitabil, a tras după ea şi tot soiul de improvizaţii „vrăceşti”: „Ori de câte ori se fisura o conductă, instalatorul punea un cui peste crăpătură şi o acoperea topind cuiul prin sudură”.
Situaţia şcolilor româneşti din zonele manipulate etnic sau geopolitic ale Republicii Moldova de către Moscova nu este atât de cunoscută pe cât ar trebui opiniei publice din România. Regiunea transnistreană şi autonomia găgăuză sunt două exemple concludente. Atitudinea confuză şi de cele mai multe ori total impasibilă a establishmentului guvernamental de la Chişinău faţă de aceste şcoli nu lasă loc decât unui imperativ al supravieţuirii manageriale. Banii sunt mereu prea puţini, iar aerul devine şi mai irespirabil pentru dicteroratele şi colectivul profesoral când trebuie să ţină piept şi unei constante hărţuiri politice. Luarea cu asediu a limbii române – prin diverse politici fiscale care fac imposibile plata facturilor de către instituţiile de învăţământ, prin interdicţii asupra fondului de carte în limba română sau uneori prin intimidări la propriu la adresa profesorilor – de către separatiştii transnistreni, de pildă, are o recurenţă înverşunată. Anul trecut, un studiu al Institutului pentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale „Viitorul” surprindea momentele vulnerabile ale relației dintre Chișinău și Tiraspol în cadrul dosarului educațional. „Așteptările noastre nu sunt tocmai optimiste. Am putea să ne trezim cu cel mai rău scenariu – închiderea școlilor cu predare în grafie latină. Cele mai stringente probleme în acest dosar este numărul scăzut de elevi în aceste școli, cheltuielile exagerate pentru întreținere, imposibilitatea definirii statului acestora”, preciza autorul studiului, Corneliu Ciurea. Acesta sublinia că dosarul educațional rămâne extrem de dificil: „Chișinăul folosește în continuare strategia apelării la dreptul internațional, refuzând să facă concesii pe motivul imposibilității violării normelor internaționale. În replică, Tiraspolul utilizează vulnerabilitatea școlilor cu predare în grafie latină”. Autorul mai preciza: „Administrația transnistreană sesizează foarte bine eficiența acestui șantaj, înțelegând că autoritățile de pe malul drept nu pot renunța la aceste școli. Drept consecință, poziția Chișinăului în cadrul acestui dosar este destul de precară, fiind deseori nevoit să caute sprijin din partea partenerilor occidentali – SUA, UE și, ocazional, OSCE”.
În regiunea găgăuză, contextul pare a fi, însă, unul puţin mai relaxat „formal”. În ce sens? În primul rând, atmosfera socială nu este impregnată de toxinele unei ideologii secesioniste de importanţă frontalieră în matematica militară, cum este cazul regiunii transnistrene.
Pentru că banii sunt o problemă, conducerea liceului trebuie să se descurce prin propriile puteri. “Ne scriem singuri proiecte şi chiar obţinem unele finanţări, ne drămuim cu atenţie fiecare leu. Şi toată lumea contribuie, chiar cu banii din propriul buzunar. Încercăm să ne orientăm toate cheltuielile strict pe aspectul reparaţiilor urgente de care are nevoie şcoala”, ne explică directoarea Stoinov. Defecţiunile de finanţare sunt însă cel mai acute la nivelul grădiniţelor. Grădiniţe în limba română nu există, româna se predă doar ca disciplină de studiu, iar “bugetul e alocat pe numărul de copii. Numărul fiind foarte mic, bugetul e foarte mic şi el”.
Speranţa, totuşi, nu a dat faliment
Însă dincolo de această izbelişte financiară pe care o întreţine Chişinăul se strecoară, totuşi, câteva veşti îmbucurătoare. Una dintre ele este că în acest an numărul elevilor care optează pentru învăţământul în limba română a crescut cu 60 de copii, la 210, un trend ascendent promiţător; în contrast, de pildă, cu ceea ce se întâmplă în stânga Nistrului, pe teritoriul separatiştilor, unde de la an la an numărul stagnează sau scade dramatic. Svetlana Stoinov ne explică din câteva „tuşe” această creştere: „Totul depinde de politica statului. Dacă se pune accent pe limba română, deodată creşte numărul. Dacă nu se pune, nu creşte”. Altfel spus, avem de-a face cu veşnica problemă de dezvoltare mentalitară a societăţilor ieşite din blocul sovietic: sechela primordială a centralismului – centralizarea bioritmului social după dicteul autorităţii statale. Un alt aspect pozitiv: orele de after school, program implementat de reformele educaţionale ale fostului ministru de restort Maia Sandu (pe un perete este agăţată o diplomă primită de Stoinov din partea Maiei Sandu). Elevii pot rămâne după ore pentru a studia mai multe despre limba română, în afara programei şcolare, iar acest aspect contează enorm, din moment ce în sânul celor mai multe familii părinţii nu vorbesc româna. În cabinetul directoarei, la masă cu noi, se mai află şi o altă doamnă, Liudmila Mitioglo, preşedintele organizaţiei non-guvernamentale “Pro-Europa”, care îşi desfăşoară activitatea la Comrat. Auzim în premieră de acest ONG, un centru informativ în limba română al cărui obiectiv este educarea şi familiarizarea locuitorilor din regiunea găgăuză cu valorile civilizaţiei europene. Liudmila Mitioglo ne vorbeşte despre un proiect de educaţie vizuală la care lucrează în prezent: deschiderea unui film-club axat pe produse cinematografice europene. Svetlana Stoinov intervine la un moment dat în discuţie, amintindu-şi ceva din 2013: “Să nu uit! În 2013, am făcut un simulacru de referendum printre elevii liceului şi copiii au spus că vor în Uniunea Europeană”.
Tot doamna director ne mărturisește că una dintre cele mai mari bucurii se întâmplă atunci când primește oaspeți din România. Iar acum, doamna Stoinov se bucură mai cu seamă că în urmă cu numai două zile liceul a primit vizita unei delegații numeroase din județul Prahova. De asemenea, tot pe 29 august, ICR Chișinău a inaugurat în holul liceului expoziția „Lupta cu inerția – Poeții generației ’60”, în prezența directorului ICR Chișinău, acad. Valeriu Matei.
“Vouă vă răpesc dreptul la un viitor demn”
Înainte de începerea festivităţii, reprezentanţii Acţiunii 2012 și Mișcării Civice Tinerii Moldovei, responsabili de colectarea fondurilor necesare liceului, le transmit câteva mesaje elevilor prezenţi în curtea interioară a instituției.
Alexei Paluţă: “Ziua Limbii Române este la voi o sărbătoare dublă. Pe lângă bucuria în sine de a aparţine limbii române, la iarnă nu veţi mai avea probleme cu frigul în clase. Vreau să felicit conducerea Liceului că reuşeşte să vă ţină pe o linie de plutire. Trebuie să aveţi mereu acces la informaţie ca să puteţi face distincţia între bine şi rău. Toţi politrucii, şi cei de aici, şi cei de la Chişinău, îşi duc odraslele în Occident, iar vouă vă răpesc dreptul la un viitor demn, căutând să vă învrăjbească continuu unii împotriva altora!”.
Mihai Nicolae, care a depus din 2004 eforturi pentru dotarea bibilotecii liceului cu carte românească: „Nu uitaţi: trebuie să ne cunoaştem limba naturală! Nu vreau decât să vă urez baftă la şcoală şi să vă spun: <<La mulţi ani, limba română!”.
Diana Garea, Mişcarea Civică Tinerii Moldovei: „Într-o comunitate în care e greu să înveţi limba română, voi, cei de-aici, păstraţi mereu aprinsă flacăra românismului!”.
În cadrul festivităţii dedicate limbii române se recită poezii de Grigore Vieru şi se cântă compoziţii muzicale având la bază textele cunoscutului poet basarabean. Finalul este rezervat Mariei Gheorghiu, vocii sale inconfundabile şi unei mostre tulburătoare de folk cu tematică istorică.
Dar atenţia mea nu este la toate astea, la muzică, la poeziile recitate, ci la ei, la aceşti copii nevinovaţi care sunt ameninţaţi din toate părţile de barbarie politică şi de minciună propagandistă, prinşi în tensiunea tectonică a unui prezent geopolitic corupt până în măduvă care insistă în a le răpi datul natural al limbii şi conştiinţa apartenenţei la un adevăr istoric unitar pentru prezervarea unui areal oligarhic scăpat de sub orice control juridic. Oamenii tind să pună între ei graniţe emoţionale, e o realitate inevitabilă a naturii umane, cu atât mai sensibilă în cazul statelor amputate identitar şi care au trecut prin cutremure ideologice de proporţii, cum ar fi genetica socială a Uniunii Sovietice şi experimentele iredentiste post-URSS declanşate de Rusia. Turbuleneţele apar însă când aceste graniţe emoţionale sunt speculate politic în cheia conflictelor etnice – psihodramă centrală a fostului spaţiu sovietic. Iar aceşti copii sunt acum, în această Republică Moldova aflată într-o criză a oricărei raţiuni de existenţă statală, aceşti copii sunt acum o carne de tun pe un teritoriu în care a vorbi limba română este echivalentul “fascismului” sau a “homosexualităţii Occidentului” (nu vă miraţi, sub aceste forme este atacată prin prejudecăţi – întreţinute prin pârghii muscovite de manipulare – românismul în regiunea găgăuză) şi te poate duce la o agresivă excluziune socială.
Copii spun?
Rectific: copii-eroi, în timp real, pur şi dur, nu în timp imaginar.
Foto: Iulia Modiga/InfoPrut
