Pot să spun că sunt un personaj a cărui copilărie s-a derulat într-un cadru bilateral: un picior în Republica Moldova și altul în Ucraina. La fiecare două săptămâni mergeam în vizită la bunicii din Reni, oraș situat pe malul Dunării. Dacă bunica din partea mamei nu ar fi plecat atât de devreme din lumea celor vii, probabil, acum nu eram în București și asta deoarece odată cu ea a plecat și dorința mea de a mai reveni atât de des în această localitate atât de primitoare, unde totul era părtuns de lumină, căldură și arome de plăcinte calde.
Acum revin pe meleagurile copilăriei foarte rar și atunci să văd cimitirul…
Săptămâna trecută am reușit să sparg rutina pentru că mi s-a oferit posibilitatea să avansez în interiorul Bugeacului – în sudul Basarabiei, spre Cetatea Albă. Sunt multe de povestit despre aceste locuri, despre oamenii de aici, dar prea puține ai curajul să scrii și asta deoarece te încearcă senzații bizare de cum pășești pe acel teritoriu… .
Este un spațiu ciudat…, spun ciudat pentru că de-a lungul celor două zile cât ne-am aflat pe teritoriul Ucrainei aveam impresia că ceea ce altădată mi se părea atât de familiar, atât de al meu, acum mă urmărea, doar că de această dată pentru a mă impulsiona să părăsesc cât mai repede locația. Urmele trecutului sovietic te întâmpină încă din Reni. Fiecare orășel care mai respiră își are Leninul lui. Înțeleg reticența autorităților ucrainene pentru personalitățile de origine etnică română, dar chiar să nu aibă Ucraina eroiii săi? Oare chiar trebuie să promoveze cu atâta dârzenie patetică bronzul care a stat la baza comunismului? Oare chiar golodomorul a ucis prea puțini oameni? Oare chiar burțile pline provoacă atât de multă amnezie istorică?
În Reni ne-am oprit să fotografiem Catedrala din centrul orașului. Țin minte că atunci când eram mică, de cealaltă parte a străzii se afla o tarabă unde se vindea cea mai bună înghețată din lume. În pahare de hârtie! Acum nici oameni nu prea mai vezi pe aici, de tarabe nu mai vorbim…, iar înghețata copilăriei mele a dispărut cu totul… .
Ne mișcăm mai departe în căutare de spirit românesc. Ajungem în Izmail – orașul de la Dunăre. Mic și curățel, dar prea puțin primitor. Casele de schimb valutar sunt deschise până la amiază și nu prea se lasă ușor convinși angajații acestora să muncească și după ora 14.00. Greu, dar am reușit să facem rost de o hartă și cu ajutorul ei ajungem în OLD TOWN – locul unde se mai zăresc printre plante urmele pereților vechii cetăți și doar la câțiva metri de aceștia e Dunărea.
În apele Dunării se jucau cateva nuanțe de albastru, de parcă nu era același lichid pus într-o albie de râu. Pe mal râdeau macii scăldați în raze de soare. Puțin mai încolo două biserici așteptau retușările de final ale unei renovări îndelungate. Aici au fost lupte… probabil calc sub picioare locul unde cineva a pierdut sânge… . Macii râd în continuare, iar eu revin la vremurile noastre, trezită din visare de telefonul uitat în geantă. Am semnal la cartela românească în Ucraina!
Nu mai zăbovim mult pe aici. Ne grăbim spre Hagi Curda. Pe drum ne rătăcim. Radu este supărat că are parte de gropi românești în drumuri ucrainene, iar Iuliei îi scade entuziasmul din cauza soarelui care tocmai se pregătea de somn. Pozele, cum vor ieși pozele dacă nu vom mai avea parte de lumină?
După câteva ore de rătăcire printre câmpuri excelent îngrijite (părerea noastră de spectatori prea puțin inițiați în ale agriculturii), pe care vedeai cum se grăbesc să adune roada combinele occidentale, ajungem în satul lui Nea Vasile, adică la Hagi Curda. Aici se lucrează intens la pereții exteriori ai Bisericii, construită din donațiile românilor. Se lucrează pe datorie… tot e mai bine să ajuți la ridicarea unei biserici la tine acasă, decât să pleci prin străini. Intrăm în biblioteca improvizată. Observ câteva rafturi pe care zac, puse la întâmplare, cărți ale autorilor români. Zac cărțile, zace și praful pe ele. Nu prea mă convinge ambianța că le citește cineva. Nea Vasile ne ia la întrebări mărunte. Mai ales îl interesa ce vrem să-i promitem. Dezamăgire… nu am venit să facem promisiuni, mai degrabă părem a fi preocupați de cum să ucidem ceva timp și motorină în căutare de aventuri infantile. Nici noi nu suntem prea insistenți să lăsăm o impresie prea bună. Iulia fixează cu obiectivul aparatului de fotografiat progresul construcției Bisericii române, dar și staționarea peisajului rural într-un timp trecut, în care sapa ținută de bătrâna care ucidea iarba dincolo de drumul cu gropi, este mesager al unui mod de viață pe care noi nu prea dorim să-l încercăm.
La ieșire vedem zidurile unui fost CAP. În sinea mea mă bucur că pereții acestora vor dispărea mult mai repede decât au facut-o zidurile cetății din Izmail. Sunt rea cu urmele comunismului, judec prea repede poate, dar nu mă pot abține, chiar dacă realizez că și acestea au fost construite cu sudoarea celor care au fost siliți să se supună realităților acelor timpuri.
Ne grăbim să prindem ultimele raze de soare în Tatarbunar. Aici găsim un monument închinat eroilor din timpul răscoalei din anul 1924 și unde avem parte de o surpriză: aproape la fiecare colț de stradă există mici restaurante sau cârciume cu bucătărie basarabeană! Nu românească, nu moldovenească, nu ucraineană, ci basarabeană! Vom gusta data viitoare… .
Ajungem în Sarata – un oraș nu prea mare, dar curat. Și aici îl întâlnim pe Lenin… . Din cauza lui și a stilului sovietic în arhitectură nu zăbovim prea mult, ca să ajungem la destinație.
Pe drum facem un mic consiliu, în urma căruia decidem în unanimitate să căutăm cazare la Zatoka – una dintre perlele litoralului românesc în perioada interbelică, în prezent locul de odihnă al moldovenilor în fiecare an (ieftin, bun și mult în kilă – asta e logica acestui silogism). Noi ne dorim doar să nu înnoptăm în mașină. După ce am negociat prețul de cazare cu proprietarul burtos al Hotelului „Taniușa”, iarăși prin decizie unanimă (ia aminte AIE la ce înseamnă unanimitate), pornim spre litoral. Ora 23.00. Deși nu prea putem să vedem multe, simțim agitația apei în întuneric, iar pe cer stelele clipesc atât de aproape, mult mai aproape decât în București. Adunăm cât putem de mult nisip în papuci, tragem aer în piept și triști, fiecare în sinea lui, deoarece nu vom avea timp să revenim a doua zi să mai vedem marea, ne îndreptăm spre hotel.
A doua zi, la ora 9.00 toți suntem lângă mașină, gata să cucerim Cetatea Albă, numai de-am găsi-o mai repede… . În drum spre ea trecem prin Șabo – o fostă colonie elvețiană, renumită pentru vinul produs aici. Din cauza acestui vin era să mă cert cu proprietara unui magazin, unde se comercializau aceste băuturi – eu îi ceream Șabo, ea îmi oferea spre a degusta altceva, eu refuz și-i explic că nu sunt amatoare, ea insistă să iau Kahor, cică e mai bun ca al nostru, acela moldovenesc. Eu vreau sticla cu Șabo, ea se împotrivește, argumentând că își dorește ca magazinul său să aibă o bună reputație și dincolo de hotarele țării. Explicația reticenței de a vinde vinul pe care îl avea în vitrină? Simplu! În butoi știa ce are, în sticlă nu! La Odessa sunt contrafăcute vinurile Șabo, de acolo nimeresc pe piață, iar consumatorii nu știu ce cumpără cu adevărat.
Cetatea Albă … am ajuns! Nori, soare! Ai tot ce-ți poftește inima ca să-ți iasă pozele bine. Lipsește doar o șalupă că să poți vedea cetatea exact așa cum au văzut-o turcii, dinspre Limanul Nistrului. Dar și ca Ștefan cel Mare nu este rău să privești în zare. Apa din Limanul Nistrului este atât de moale, de limpede, de îmbietoare la bălăcit. Pe ici, pe colo se văd cum ies bule de aer din apă, semn că este viață în adâncuri. Niște pescari tăceau, băgați până aproape de brâu în apă și așteptau să prindă clipa de prostie a peștelui. O șopârlă mică trecuse prin fața mea, involuntar m-am oprit, inima deja era în gât!
Intrăm în Cetate. Impresionant. Au păstrat cu grijă ucrainenii moștenirea care nu le aparține istoric. Iulia face poze, noi ne alintăm sărind de pe o piatră pe alta, urcând tot mai sus și mai sus, acolo unde suntem siguri că am putea să trecem cu ochii de linia orizontului. Limanul e liniștit. Viața în Cetate la fel. Oamenii vin și se duc. Domnește o forfotă calmă în jur. Câțiva ghizi povestesc cu pathos istoria cetății. Am tras și noi cu urechea. Despre români și moldoveni nu prea spun multe… . Ne revenim repede, doar avem numere de înmatriculare românești la mașină, deci suntem rumâno-fasciști… 😀
O lăsăm pe Iulia să prindă fiece unghi, fiece urmă de istorie și, dacă este posibil, chiar și viața acestui loc atât de frumos și liniștit. În Cetate dispăruse senzația aceea ciudată că cineva abia așteaptă să pleci și să nu mai revii în aceste locuri. Plecăm mulțumiți că a avut cu ce să se bucure ochiul și triști că am zăbovit prea puțin.
Pornim spre Vâlcov – mica Veneție, după cum mai este numită localitatea, prin care trec zeci de canale mici, pe malurile cărora se văd bărci care mai de care mai intens colorate. Tristă priveliște. Nu este nici ora 16.00, dar în cale ne-au ieșit deja câțiva băieți tineri amețiți de băutură. Mult sarcasm și ochi ațintiți spre numărul de înmatriculare. Uite-i bă și pe ăștia! Au venit să ne cucerească! Nu încearcă să ne convingă să rămânem.
Peste o oră ajungem în Chilia Nouă. Un parc mare, un monument al familiei, o stație de autobuz dedicată celor 60 de ani de la crearea URSS-ului, o biserică mare și cam atât. Nimic vechi, nimic nou – imaginea a rămas prizonieră a dominației sovietice. O părăsim, o lăsăm în urmă, fără să cucerim prea multe lucruri cu aparatul de fotografiat.
După ce ne rătăcim a doua oară, găsim în sfârșit drumul corect spre Izmail, prin delta Dunării. Suntem însoțiți de niște muști enorme, tare netrebnice și băgăcioase în seamă. Câteva cuiburi de berze, iazuri mici de-o parte și de cealalta a unei imitații de drum național. Ajungem la niște peisaje absolut fascinante. Sălcii plângătoare suspendate deasupra apelor. Ai da orice ca să le mai vezi încă o dată, chiar și niște sânge miilor de țânțari, care domnesc peste această priveliște.
Peste încă o oră ajungem în Izmail. În fața mall-ului întâlnim niște români veseli. Veneau de la un botez. Ne-au povestit că sunt din Erdec-Burnu (Utkonosovka), lângă Hagi Curda. Radu îi întreabă dacă este greu să obții viză ca să poată călători în România. Ne explică faptul că pentru aceasta trebuie să ajungă la Odessa. Eu îi întreb dacă au depus careva dintre ei dosarul de redobândire a cetățeniei. Nici nu aveau idee că pot să o facă… . Au plecat mirați și îngândurați, dar nu înainte de a rupe de la noi promisiunea că data viitoare vom trece și pe la ei, nu doar pe la Nea Vasile.
Ne îndreptăm spre Reni… tot pe malul Dunării și ajungem în sfârșit la frontieră. Aici deja nu mă mai încearcă starea ciudată, aici deja simt adierea de oxigen dinspre Moldova, dinspre Prut și casă… .
Eu sunt mesagerul verbal al locurilor, mesagerul imaginilor este Iulia Modiga. la sfârșitul lunii iulie vom fi bucuroși să vă avem alături de noi la expoziția pe care o va organiza Institutul Frații Golescu. Vă voi anunța la timpul potrivit … 😉
