Rostesc în gând numele acesta: Cernăuți. Îmi sună familiar, mai ales după o vară în nordul Moldovei, când am trecut de atâtea ori prin localități cu aceeași sonoritate în denumire: Rădăuți, Bălcăuți, Toporăuți, Sinăuți, Gorbăuți, Pătrăuți, Vășcăuți, Frătăuți, Milișăuți. N-o spun ca un argument lingvistic. Doar repet în gând numele acestea ca pe o poezie în monorimă, monotonă și sfâșietoare ca un bocet.
Spun nordul Moldovei, și nu Bucovina. Bucovina e o invenție a ocupantului și noi o folosim ca și cum ar fi a noastră, organică și legitimă. Acolo era Țara de Sus a Moldovei. Voievozii Moldovei nu domneau peste o țară din care o bucată se chema Bucovina, ci era toată, de la Ceremuș la Dunăre și de la Carpați la Nistru, o singură țară, toată Țara Moldovei. Pe atunci o bucovină era un făget, o pădurice cu numele venind din slavul „bukov”, fag. În 1775, când Imperiul Habsburgic a rupt partea de nord a Moldovei, i-a spus Bucovina. Și noi îl folosim ca și cum ar fi un ținut distinct, rupt geografic și istoric de Moldova. Sună frumos numele ăsta, Bucovina, dar eu unul nu-l recunosc. E ca și cum aș consimți la raptul odios. Eu știu de Moldova și atât. Cea mai mare provincie istorică a României. Iar Cernăuțiul e un vechi oraș moldovenesc. Adică românesc.
Închid ochii și încerc să recompun sub pleoape, în jocul acela de umbre și forme bizare, ceva din Cernăuți: chipul cuiva, o clădire, o bucată de cer, un copac… și nimic din memoria vizitelor mele în Cernăuți nu vine la chemare sub cortina pleoapelor, doar acea cădere cosmică a unor forme schimbătoare, vinișoare de lumină, baloane care se contopesc cu pete diforme, licurici, steluțe apoase, și din toate aceste ebuliții ale fiziologiei a rămâne la urmă doar ceva de forma unei lacrimi care cade iar și iar, cum umbla imaginea, de sus în jos, la televizoarele vechi, dereglate. Pentru mine Cernăuțiul e o lacrimă.
Vara asta am ajuns prima oară acolo.
Un pumn nevăzut m-a lovit fără milă în coșul pieptului când am văzut gardul de sârmă dintre frontiere. Exact pe pământul bunicii Alexandra, gazda mea din vara asta, în Mihăileni. Îmi spusese la plecare: „Acolo avea tata un pogon, unde e vama acum“. Bunica s-a născut dincolo, în Ucraina de azi. Au tras un gard de sârmă ghimpată prin mijlocul satului ei. Au tras un gard cu gheare de fier prin sufletul ei. Au bătut pari în carnea țării mele. Și parcă și prin carnea mea au tras gardul acela de fier. Așa am simțit atunci. Fizic. Atroce.
A fost o suferință enormă să văd Cernăuțiul. La capătul unui drum poticnit printre gropile și cocoașele asfaltului, printr-un peisaj prăfuit și uitat de grija omului, de parcă era o țară părăsită, orașul răsărea posac din sălașul lui de păduri, din brâul Prutului. Dacă aș fi fost dus în somn la marginea orașului și lăsat acolo, la trezire n-aș fi putut spune din prima în ce țară mă aflu. Orașul, la perifierie, nu mai are nimic românesc. Sunt casele acelea fără identitate întâlnite în mai toate orașele acestei părți de Europă, crescute alandala din rutina unor arhitecți de ghișeu, fără gust, fără culoare, un ghiveci internațional de forme și tendințe. Apoi, pătrunzând pe strada principală, Golovna, prelungirea șoselei ce vine de la graniță, am văzut inscripțiile de pe case, de pe autobuze, panourile publicitare, denumirile magazinelor, ale instituțiilor: toate numai și numai în ucraineană. Abia ele mi-ar fi dat un indiciu că mă aflu pe teritoriul unui stat slav.
În tot Cernăuțiul, deși acolo trăiesc vreo 17.000 de români și multe alte mii vin zilnic din satele românești din regiune, nu există nicio inscripție publică în limba română. Las la o parte instituțiile românești, cum ar fi Centrul Cultural Român sau Societatea Culturală „Mihai Eminescu“, mă refer la instituțiile ucrainene, la magazine, la parcuri, la școli, spitale și așa mai departe. Orice element românesc cu oarece vizibilitate a fost scos cu minuție draconică din oraș. Zidurile au fost răzuite, s-a dat cu ciment peste semnele românești, cu vopsea. Te uiți în jur și simți că te sufoci într-o mare slavă, ostilă, cauți cu disperare un semn românesc acolo, ca pe o gură de aer, și nu găsești. Abia după primul cerc periferic, cum înaintezi pe Golovna spre centru, răsufli o dată, tare, să te țină până la următoarea respirație: stingheră, într-o margine de scuar prăfuit, dai de statuia lui Paul Celan. Și numele lui e scris cu caractere latine! Ți se pare o adevărată minune.
Tot drumul, de la graniță și până în cercul central al orașului, ai senzația că străbați un ținut străin, într-un timp revolut. Ți se pare că ești din nou în epoca hidoasă a comunismului, cu murdărie peste tot, sărăcie, cârpeală, tristețe. Dar cum ajungi în vechiul Cernăuți, cel moldovenesc, peste care austriecii au ridicat în 150 de ani un burg occidental, apăsarea comunismului dispare brusc. Ești deodată pe altă lume.
Centrul vechi este o mică Vienă. Nu e un cartier de câteva străduțe, cât ar ocoli într-o fugă un câine alungat cu bățul, nu e un perimetru de câteva clădiri, precum Centrul Vechi al Bucureștiului, ci e un oraș mare în mijlocul unui oraș și mai mare. Și nici câini vagabonzi nu întâlnești.
Rușii, luând cu japca nord-estul Moldovei de la România, au rusificat forțat, într-un efort uriaș, tot teritoriul furat. Într-o singură noapte, în 13 iunie 1941, au încărcat în vagoane de vite și au deportat în Siberia aproape 10 la sută din populația românească. Au adus în loc populații străine, din cotloanele îndepărtate ale imperiului. Au răspândit teroarea în inimile românilor. Le-au transformat bisericile în grajduri. Le-au ars abecedarele, le-au interzis școlile românești, le-au stâlcit numele, le-au stricat obiceiurile, credințele, amintirile. Iureșul asiatic, primitiv, a stins încet-încet suflarea românească până aproape de dispariție.
Citiți articolul integral pe blogul reporterului Viorel Ilișoi.
