Sindromul amputării
Înainte de Marea Unire din 1918, marele poet al tuturor românilor înstrăinaţi, ardeleanul Octavian Goga, zicea cu amărăciune: “Căci vai de cine-şi pierde ţara/ Ca să şi-o ceară de la voi …”. Astăzi aniversăm ziua Unirii Basarabiei cu Patria-mamă România. Dar nu o facem din inerție. Sau de dragul retrospectivei și al festivismului. Fără Reîntregirea Patriei nu vom ieși din criză. Nu vom supraviețui ca națiune. Reîntregirea, însă, nu ne-o poate servi pe tavă cineva din afară. Reîntregirea nu poate fi obţinută sub formă de grant sau de credit. Nu există o bancă mondială care să acorde cu împrumut identitate, integritate și conștiință națională. Aceste valori vitale se cuceresc prin efort conjugat de lungă durată și se mențin cu preţul unei vigilenţe eterne.
La 28 noiembrie 1991, am venit la București. Intenționam să iau cuvântul în cadrul ședinței festive, consacrată aniversării a 73 de ani de la Marea Unire. Eram pe atunci deputat la Chișinău, din partea Frontului Popular din Republica Moldova. Am ajuns în capitala tuturor românilor cu gânduri bune. Doream să le amintesc colegilor parlamentari că avem un obiectiv strategic comun: Reunirea. Credeam sincer că o altă ieşire din impas nu există. Spuneam atunci: oamenii schilodiţi se plâng, după mulţi ani, că-i doare cumplit mâna sau piciorul amputat. Psihoterapia decurge anevoios şi suferinţa nu se mai termină. Exact aşa se va întâmpla şi cu naţiunea română dacă va abandona idealul Unirii. Sindromul amputării nu va dispărea niciodată.
Conducerea Camerei și a Senatului nu-mi permitea să urc la tribună. Dar s-au implicat îndârjit parlamentarii Ion Alexandru și Claudiu Iordache. Am reușit astfel să-mi rostesc alocuțiunea în sala Parlamentului din Dealul Mitropoliei. Acum 25 de ani am declarat răspicat: ”Vrem reîntregirea Patriei!”
Am rugat atunci Parlamentul și Guvernul să dea curs unui apel lansat de numeroase ONG-uri basarabene. Apel susținut şi de grupul parlamentar al Frontului Popular din Republica Moldova. Ceream să adopte de urgență o lege vizând reconfirmarea cetăţeniei românilor din teritoriile anexate de Imperiul sovietic. Am cerut de asemenea ca Parlamentul să ia poziţie faţă de referendumul din Ucraina. Să recunoască acest stat în devenire numai după soluţionarea problemelor legate de consecinţele pactului Molotov-Ribbentrop. Mă adresam de la tribuna parlamentului Țării mele România cu rugămintea:
- Să răbdăm măcar şase luni fără acte de violenţă şi exhibiţionism!
- Să aibă loc alegeri, să respectăm regula, democraţia şi bunul simţ!
- Să spunem lumii clar, cu fermitate: Vrem reîntregirea!
- Să cugetăm, să acţionăm ca şi cum Unirea s-ar fi produs deja.
- Să ne sincronizăm asupra problemelor României reîntregite!
- Să nu vorbim despre Unire! Să ne unim!
La 1 decembrie 1991, noi, un grup de parlamentari de la Chișinău și București, am constituit Consiliul Național al Reîntregirii – CNR. Peste o săptămână, la 5 decembrie 1991, avea să dispară URSS, de jure și de facto. Atunci am avut șansa să ne re-unim, dar am ratat-o. Politicienii de la Chișinău și București au rămas să tot cântărească până în ziua de azi: ”Ce câştig eu și partidul meu cu Unirea?”. Am rămas și eu, un unionist prin definiţie. Și, din 1991, ca și până atunci, îmi duc viaţa sub presiunea unor decizii însoțite de risc.
La ora actuală e simplu și ușor să vorbeşti despre Unire. Dar, la începutul anilor 90, unioniștii erau atacați vehement. Media autohtonă, de exemplu, mă acuza de toate tarele tranziției de la economia planificată centralizat la cea de piață liberă. Ca unionist, mă denigra mai urât de cum îl prezintă astăzi pe antiunionistul Igor Dodon. ”Călăul Republicii găgăuze” – astfel mă eticheta mass-media rusă. Un ziarist întreba retoric, într-o revistă moscovită: ”De astea cadre a pregătit puterea sovietică pentru republicile unionale!? Asta-i mulțumirea!? Indiscutabil, Druc e un trădător unionist, tâmpit și fanatic. Dar a absolvit două facultăți. La cele mai prestigioase universități de stat din Leningrad și Moscova. A mai făcut și aspirantura la Institutul Americii Latine al Academiei de Științe a URSS. Nu se compară cu ceilalți conducători ai Moldovei, care au terminat doar Institutul agricol din Chișinău. E periculos!”.
Prin 2011, media de la Tiraspol constata: ”Teritoriul fostei Moldove Sovietice s-ar putea transforma într-o comunitate cu adevărat democratică. Dar liderii psihopați, bolnavi ”de unire” şi lipsiți complet de intelect, nu au altă soluție decât să distrugă, cu ajutorul adolescenților, ideea de Moldovă ca stat independent… Fiecare al șaselea locuitor este convins că viitorul este în România. E mult, dacă luăm în considerație faptul că acești promotori ai ”marii uniri” sunt copiii, frații, cumetrii sau prietenii cuiva… Totodată, e prea mare şi evidentă superioritatea intelectuală a elitei din stânga Nistrului, față de cea pro română”. Avem aici şi explicația de ce descendenții ”eliberatorilor” sovietici sunt cei mai înverșunați apărători ai statalității moldovenești. Jumătate de secol au fost la putere şi speră că tot ei vor conduce, dacă Basarabia nu se va reuni cu România. Desigur, unioniștii au și ei păcatele lor, dar acestea nu schimbă datele problemei.
În decembrie 1989, după aproape trei decenii de studii şi activitate profesională la Leningrad, Moscova și Cernăuţi, am venit la Chișinău. Cretinismul profesional şi înfumurarea caraghioasă a multor șefi de pe malul stâng al Nistrului mă oripilau. După primele alegeri, relativ libere, din februarie 1990, cei de la Tiraspol nicidecum nu-și găseau locul în noile structuri de putere. Primele simptome de scădere a statutului lor de privilegiați apăruseră încă prin 1989. Aceasta a fost una din cauzele separatismului inițiat de elitele din stânga Nistrului. În consecință, cinci raioane de croială sovietică se declară independente. Astfel, în plin proces de dezagregare a Imperiului, s-a format o mică republică, condusă de un mare clan. Nostalgic, omul sovietic vântură în continuare teza despre ”superioritatea intelectuală” a elitei de la Tiraspol. Astfel își alimentează rezervele de vanitate. Acum, însă, pretinsa elită alogenă, separatistă și românofobă, este terfelită zilnic chiar de propriii exponenţi.
Unioniști și antiunioniști
Cu toată amploarea mișcării unioniste, foarte mulți concetățeni se întreabă: – De ce integrarea celor două state românești nu este dorită de întreaga suflare dintre Nistru și Prut? Le răspund: din simplul motiv că unii oameni sunt unioniști, iar alții – antiunioniști. Fiecare politican, analist, politolog, formator de opinie sau om de afaceri are o motivație proprie. Anomalia istorică numită ”Republica Moldova” este o societate dezaxată. Dintr-o sută de medici doar unul poate să pună un diagnostic perfect. Unii cetățeni au tot sperat că Imperiul sovietic va renaște. În 2011, Constantin Tănase scria: ”Trebuie să recunoaștem că noi avem probleme mari nu numai cu elitele, ci și cu poporul. De fapt, cum e sacul și cârpeala! Aproape două sute de ani a trăit sub ruși. Când trăiești prea mult în rahat, te obișnuiești atât de mult cu el, încât acesta nu te mai deranjează, nici nu-l observi, ci dimpotrivă, când rahatul dispare, îi duci lipsa”.
Îmi amintesc cu cat fast marcau EI ziua de 4 august. Data constituirii Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești în 1940, – după ce ”glorioasa Armata Roșie a eliberat norodul moldovenesc de sub jugul burghezo-moșierilor romani”. După 1991, la 27 august, lumea sărbătorește ziua independentei Republicii Moldova. O independență pe care eu, de exemplu, am perceput-o atunci ca un prim pas spre reunificare. Deși puțini mai cred în viabilitatea statelor mici, deși situația Republicii Moldova este incomparabila cu cea a statelor baltice independente, EI sărbătoresc an de an independența.
După colapsul Imperiului, pe malul drept al Nistrului, cu excepția orașului Tighina, au rămas la putere agrarienii. Cei mai închistați exponenți ai elitei comuniste. Diverse clanuri au împărțit între ele tot ce s-a acumulat în perioada postbelică. În anii 90, și-au adjudecat colhozurile, sovhozurile și industria alimentară. Clanul Moțpan – Sangheli – Daraban, clanul Snegur și clanul Lucinschi au împărțit între ele întregul patrimoniu din raioanele basarabene ale RSSM. După 2000, ceea ce mai rămăsese a fost acaparat de clanul Voronin – Reidman – Tkaciuk. Astfel, fosta elită sovietică s-a căpătuit, unii devenind băieți deștepți, baroni locali sau oligarhi. Generația a doua de conducători, nu mai avea ce împărți. Unii, chiar dintre cei trimiși de mine în 1990 la studii în Occident, s-au apucat de racket bancar. Acum nu a mai rămas de furat decât granturile venite din Occident.
Personal, nu am investit nici o speranță în proiectul ”Republica Moldova”. Nu mă interesa țărișoara, cântată odinioară de poeții sovietici moldoveni: ”Moldovă, țărișoara mea!/ Din Naslavcea în Giurgiulești/Ca un strugure de poamă/Pe harta Uniunii crești!” Nici actuala ”Țară de minune, Țară lui Dogaru” nu mă pasionează. Deși, pe autorul emisiunii de la Publica TV îl stimez. Țara pentru mine nu începe cu epoca feudală. Nici cu Moldova, nici măcar cu marele Stefan cel Mare. Avem un spațiu al nostru moștenit, ancestral, cu valorile sale eterne. Nu cred in rațiunea existenței unor state mici: Republica Nistreană, Republica Donețk, Republica Lugansk, Republica Găgăuzia și altele de genul acesta. Una or fi stătulețele Liechtenstein, San Marino sau Andora. Poate ca sunt prospere, fericite. Însă ele nu reprezintă decât niște relicve ale Evului Mediu. Nu mi-am dorit niciodată un stătuleț din ”trei județe și o stână”, vorba regretatei unioniste Leonida Lari.
Într-un fel, îmi vine ușor să plutesc în ceața de la Chişinău şi Bucureşti fiindcă nu-mi propun să evaluez egocentric comportamentul conaționalilor. Am un obiectiv de suflet: Reîntregirea! Și, în funcție de acest obiectiv, îi testez pe fiecare. Nu mă interesează ce reprezintă cutare ”oligarh” de la Chișinău. Am obiectivul în minte și o unitate de măsură. Simplu, reducționist, îi testez pe oameni în funcție de ceea ce fac concret pentru Unire. Și dacă nu fac nimic, degeaba mă toacă la cap un post TV că Vlad Plahotniuk este un diavol, iar alți sunt niște îngeri.
Am făcut parte din mișcarea de eliberare naționala în clandestinitate. Am activat împreună cu Alexandru Șoltoianu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpi, Valeriu Graur, Loghin Alexeev, Mihai Andronic, Mihai Pașa și mulți alți basarabeni și nord bucovineni. M-am simțit unionist de la 19 ani și așa am rămas. Eram niște tineri utopiști, dar cu picioarele pe pământ. Ne dădeam seama: atâta timp cat exista URSS, nu puteam înlătura consecințele Pactului Molotov– Ribbentrop. Mă refer la răpirea Basarabiei si a nordului Bucovinei. Știam: mai întâi trebuie să dispară Imperiul. Si, când a dispărut Imperiul, credeam că estonienii, lituanienii și letonii, frații noștri de suferință, vor deveni independenți. Iar noi, românii, care am avut aceeași soartă, ne vom reuni cu Țara. Însă, la Chișinău se afla la putere o elită alăptată și crescută de regimul sovietic-imperial.
Promotorii proiectului bolșevic aveau și ei un vis al lor neîmplinit. Sperau că, menținând statul moldovenesc vor ajunge, pană la urma, la dezmembrarea României. După care vor face EI o ”Moldovă Mare”. Un stat protejat, condus, ghidat și ținut în frâu de către Moscova. Valahia o lăsau să rămână singură. Sau o dădeau mărinimos turcilor, poate bulgarilor, sau nu mai știu cui. Iar Transilvania urma să intre în NATO, împreună cu grupul de la Vișegrad. Proiectanții nostalgici doreau să obțină, dacă nu anexarea Transilvaniei, măcar o confederație cu vechiul pretendent – Ungaria. Dar n-a ieșit așa.
Viorel Patrichi mă întreba nedumerit: – De ce Vladimir Voronin l-a bruscat mitocănește pe Traian Băsescu!? Președintele nostru nu vroia decât să abordeze chestiunea unei eventuale integrări a celor două state românești!
Multă lume ghicește: cam ce hram poartă acest moldovean get beget, coada vacii? Ca licențiat în psihologie, Mircea Druc vede situația astfel: Voronin depinde în totalitate de propria ierarhie motivațională, consolidată de-a lungul întregii sale vieți. În vârful piramidei se află conștiința de Homo sovieticus. Nimeni și nimic nu i-o poate modifica. Este un om sovietic, convins de adevărul său absolut: stat moldovenesc, națiune moldovenească, limbă moldovenească. Cunoscuta aberație trâmbițată fariseic de Vasile State și alții ca el.
În orice conjunctură politică, personajul rămâne un românofob irecuperabil. Un rusofil onest. Un antioccidental prin excelență. Conjunctural și mercantil, Voronin acceptă o conlucrare. Un flirt temporar cu Rusia, China, Ucraina, Israel, SUA, Europa. Dar niciodată nu va fi pentru unirea cu România. În plan politic, pentru el controlul asupra raioanelor din stânga Nistrului, înseamnă totul, absolut totul. Odată realizat acest obiectiv primordial, ar putea să se lepede chiar și de Rusia. Cine îi dă înapoi Patria mică unde s-a născut, îl are pe Voronin asociat pentru totdeauna și în toate.
Încă în 1990, am avut o discuție sinceră cu președintele Mircea Snegur și cu alți șefi basarabeni. Am înțeles perfect: nu doreau unirea fiindcă România era săracă iar noi eram bogați. Își imaginau că vor transforma Republica Moldova într-o nouă Elveție. Există, ziceau ei, un precedent. Propaganda țaristă folosea pentru Basarabia sintagma ”Elveția rusească”; eliberatorii bolșevici au botezat-o ”Grădina înfloritoare a Uniunii Sovietice”. Atunci mi-am dat seama că nu pot avea nimic în comun cu promotorii unui stat aparte moldovenesc și mi-am continuat calea mea.
Unii basarabeni, cretini sau fariseici, vehiculează în continuare o mostră de gândire tactică autohtonă. Aceea cu vițelul. De un sfert de secol vițelul blând suge la două vaci. I-au crescut copitele, coarnele și acum este un bou viguros. Și asta-i soarta boului, vițel adult, sa stea la poarta noului, nițel mai mult. De fapt, sunt două porți. Una se cheamă ”Unirea cu România”, cealaltă ”Integrarea în Uniunea Europeană”. Să mai stea…
În martie 2015, Val Butnaru diagnostica exact situația: ”Republica Moldova este un stat falimentar, corupt, impotent. Mai pe scurt – o stână. Republica Moldova nu se va integra în UE nici în următorii zece ani, nici în următorii 25 de ani, nici în… Păcat e că știm cu toții lucrul acesta, dar ne prefacem că așteptăm himera Schimbării! Nu integrarea în Uniunea Europeană este șansa noastră, ci Unirea imediată cu România. Rămâne valabilă oferta făcută de președintele Traian Băsescu: ”Cereți Unirea și-o vom face!” Punctum!”
(Va continua)
