La ora șase dimineața, într-o sâmbătă din martie, un autoturism oarecare traversează Bucureștiul. Stau pe bancheta din spate. În dreapta mea, un tip roșcovan, cu șapcă portocalie. În dreapta șoferului, un bărbat uscățiv, tuns scurt. Mașina se angajează pe DN1, iar pasagerii privesc prin geam noile construcții, marile magazine, reclamele cu chipuri uriașe, zâmbitoare. GPS-ul oferă informații în limba rusă. Nu-mi dau seama dacă GPS-ul rusesc cunoaște foarte bine traseul, așa că nu mă pot abține să-l completez cu propriile mele informații. Peisajul se schimbă, apar satele, arborii, câmpurile cu grâu verde ivit după topirea zăpezilor. Cineva din afară, privindu-ne prin geamul mașinii, ar fi convins că suntem un grup de sportivi trecuți de prima tinerețe porniți acum într-o excursie prin Munții Bucegi. Adevărul e altul. Cu totul altul. Eu sunt un reporter cu un caiet pe genunchi și un pix în mână, iar ceilalți trei bărbați sunt din Basarabia, foști combatanți în conflictul armat moldo-rus din 1992, supraviețuitori mutilați ai unui război absurd. Au trecut douzeci și patru de ani de atunci, dar urmele unei încleștări fără noimă au rămas, neșterse, în suflete și în trupuri.
Un război pornit din nimic
Pe tipul cu șapcă portocalie îl cheamă Ion Olaru. Făcea parte din structurile speciale ale forțelor de ordine moldovenești. Era unul dintre băieții care interveneau la protestele stimulate de politica de liberalizare a lui Mihail Gorbaciov. Nu-l păștea niciun pericol, eventual risca să primească vreo piatră în cap de la civilii revărsați pe străzile Chișinăului. Evenimentele din URSS se derulau în ritm amețitor. Imperiul Sovietic se destrăma ca un castel din cărți de joc în vântul schimbării. În acele vremuri tulburi, în 2 septembrie 1990, forțele separatiste au proclamat ”Republica Moldovenească Transnistria”, o reciclare a fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, o enclavă artificială înființată în 1924 de Moscova comunistă ca un fel de ghimpe în coasta estică a României Mari. După anexarea Basarabiei de către Stalin, entitatea fantomatică din stânga Nistrului a fost încorporată noii Republici Sovietice Socialiste Moldovenești. În 25 august 1991, separatiștii transnistreni și-au declarat independența față de Chișinău. Trei zile mai târziu, Chișinăul și-a declarat independența față de Moscova. Separatiștii conduși de Igor Smirnov au refuzat să se subordoneze noilor autorități de la Chișinău. Ba mai mult, au tot hărțuit forțele de ordine oficiale. În noiembrie 1991, aceștia au ucis trei polițiști din trupele speciale pe podul de la Dubăsari. Colegi de-ai lui Ion Olaru, bărbatul cu șapcă portocalie, așezat pe bancheta din spate a mașinii care înaintează spre Câmpina.
Botezul focului
În primăvara anului 1992, președintele Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară în regiunea transnistreană. ”Ne-au dat echipament de război” își amintește Ion. ”O armă automată, câteva gloanțe și o vestă anti-glonț. Până atunci avusesem numai baston de cauciuc.” completează fostul luptător. Adică, o nimica toată. Trebuiau să lupte cu un adversar mai bine înarmat și susținut financiar, militar și tactic de Moscova, a cărei redutabilă Armată a XIV staționa și staționează și în prezent în regiunea transnistreană a Republicii Moldova. ”Ne-au dus în raionul Holercani. Am trecut Nistrul. Acolo ne așteptau gardiștii lui Smirnov. Ocupaseră o unitate militară de unde furaseră echipament de luptă. Când să atacăm, am primit ordin de la Chișinău să ne retragem. Cum poți să câștigi, când unul de-al tău te vinde? Ne-am retras. Apoi a venit ordin să atacăm din nou. Când am ajuns, unitatea era părăsită. Furaseră tot. Am crezut că au împrăștiat deșeuri radioactive. De asta am ajuns noi așa pleșuvi și cu sănătatea șubredă.” Mașina urcă pe Valea Prahovei. Printre cetina molizilor sclipesc razele unui soare primăvăratic. Turiștii se plimbă deja pe aleile umbroase. ”Armamentul nostru era slab”, spune Ion. ”Cam cum te-ai duce la vânătoare de mistreț cu muniție pentru rațe. Ne rugam de superiori să ne dea gloanțe. În zilele următoare am înregistrat primele jertfe. Azi cădea unul, mâine altul.” Hotelurile din Sinaia și Azuga strălucesc în soare. Pe terase deja s-au deschis umbrelele. ”În 26 martie am fost rănit. Era întuneric și frig. Bătea spre dimineață. Nu știam unde sunt ai noștri, nu știam unde sunt gardiștii. Se trăgea din toate părțile. Eram în marginea unei păduri. Au apărut două faruri. A urmat o explozie care m-a aruncat în sus. Suflul acelei explozii mi-a provocat o contuzie cerebrală. Simțeam că mi se desface capul în două. Am băut alcool, toți răniții beau alcool ca să nu simtă durerile.” În zilele următoare, Ion s-a refăcut. Nu-l îngrijise niciun medic, fiindcă nu aveau medic acolo. Niște tineri fuseseră trimiși să lupte, fără să-i pese cuiva de răniți. Se salvau unii pe alții din iadul luptelor nocturne. Alteori nu mai aveau pe cine salva. ”Am ridicat într-o dimineață capacul unei mașini blindate. În mașină zăceau patru corpuri carbonizate. Mirosea a carne de om ars. La mică depărtare fusese lovit un autobuz cu civili care plecaseră să facă comerț în România. Erau și copii acolo. Șoferul căzuse mort cu pieptul pe volan și corpul lui apăsa claxonul. Toți erau morți, dar claxonul se auzea de parcă șoferul era încă viu.” Contuzia suferită în urma acelei explozii blestemate i-a cauzat un hematom. După încetarea conflictului, s-a prezentat la medic. ”Am fost operat în Chișinău. În spital m-am ales cu o hepatită de care nu mai scap nici acum.”, își continuă Ion groaznica poveste. Războiul, straniul război, sau mai degrabă o cacealma sângeroasă, s-a sfârșit în patru luni. În vară, deja era pace, dar o pace cu dinți. Moscova și-a păstrat armata dincolo de Nistru, iar la Tiraspol autoritățile separatiste și-au consolidat puterea, o putere pe care Chișinăul nu o recunoaște nici în prezent. Foștii luptători s-au întors la vatră. Unii dintre ei nu înțeleg nici acum de ce au luptat. Își poartă cicatricile, suferințele și spaimele și se întreabă de ce a trebuit să li se întâmple asta. De ce au fost ba retrași, ba aruncați în luptă? De ce au fost trimiși în locuri unde separatiștii erau bine înarmați și îi împușcau ușor? Pe lângă toate aceste nedumeriri atroce, a venit apoi amărăciunea de a fi răsplătiți slab dacă nu chiar uitați de autorități. ”Ne-au dat 30.000 de cupoane. 10.000 de cupoane erau un leu. Cât să cumpărăm o înghețată.”, reia Ion firul poveștii. Răniții au constatat cu uimire și revoltă că în casele pe care le meritau prin lege s-au așezat indivizi care nu luptaseră o oră. ”Eu am fost pensionat gradul II. Aveam 22 de ani. Parcă m-am născut pensionar. Mi-au dat un hectar de teren la țară, în raionul Criuleni. E singura mea sursă de trai acum. Pun cartofi, porumb, pepeni.”
Azil în Elveția
După război, Ion și-a petrecut mult timp prin spitale. A fost internat și la Iași, într-un centru de recuperare. În 2001, a plecat pe jos în Elveția, ca să ceară azil. A trecut prin Ucraina, Slovacia și Cehia. Apoi în Germania. ”Am mers mult pe jos, singurel. În Elveția m-am prezentat la un post de poliție. De acolo, m-au dus la un centru pentru refugiați. M-au spitalizat și m-au tratat cu Interferon, un medicament pentru hepatită. Apoi m-au înscris la niște cursuri pentru limba germană, mi-au dat casă, adresă. În 2004, polițiștii m-au luat de acolo, m-au urcat în avion și m-au trimis acasă, la Chișinău. Eram un refugiat prea scump pentru statul elvețian. A fost mai ieftin să plătească un bilet de avion și să scape de mine. Am ajuns în Chișinău numai în blugi și în maiou. Polițiștii noștri mi-au spus ”Dispari!” M-am dus la mama. Nu știuse nimic de soarta mea. Mi-a spus că un frate al meu murise între timp în Cehia. I-au adus cenușa într-un ulcior.” Ion Olaru se străduiește de douăzeci și cinci de ani să obțină o garsonieră din partea Primăriei Chișinău. La început i-au promis, apoi i-au spus că nu se mai găsesc garsoniere. Au fost date. Soția l-a părăsit. Fostul luptător doarme pe unde apucă. Pe la sora lui, pe la colegii de front care au o locuință mai mare. Mai are niște surori care trăiesc la Moscova, dar nu le poate vizita. Biletul e prea scump.
(Va urma)
