În bătaia gloanțelor
Mașina a trecut pasul Predeal și coboară serpentinele spre Brașov. Umbra molizilor întunecă șoseaua. Printre cetină, se zărește creasta semeață a Postăvarului. Pasagerul din dreapta șoferului se numește Tudor Parălungă. Înainte de conflict, lucra ca subofițer într-un post de poliție din sectorul Căușeni. După declanșarea ostilităților cu gardiștii lui Igor Smirnov, tânărul polițist moldovean a fost detașat în zona orașului Tighina. ”Atacaseră postul de poliție din oraș și noi am fost chemați în ajutor. Pe 19 aprilie, seara pe la 5, au atacat din nou postul de poliție cu mitraliere și mașini blindate. Noi am ripostat și i-am respins. Au revenit cu trei tancuri. Luptele au ținut câteva zile, apoi am primit, inexplicabil, ordin să ne retragem. Așa a fost comanda de sus, de la Chișinău. Atunci, orașul a fost împărțit în două. Noi o jumătate, ei cealaltă jumătate. În lupte, am pierdut un coleg. Au fost împușcați și voluntari. Au căzut și veterani ai Războiului din Afganistan.” Din relatările fostului luptător aflu lucruri interesante. ”Veneau ajutoare alimentare din România, dar erau furate și ajungeau prin piețe. Nu aveam o bucătărie militară organizată. Mâncarea o aduceau civilii de prin sate. Ei o aduceau, ei ne găteau. Un șofer a fost împușcat când a sosit cu camionul încărcat cu alimente. Nu am avut nici doctor. Primul doctor adevărat l-am văzut abia în septembrie. Ne-am ajutat unii pe alții. Aveam în bagaj, bandaje, tutun și spirt. Atât. Eu am făcut o contuzie cerebrală în urma unei explozii puternice.”
Viermele ascuns în măr
Mașina a trecut de Brașov. Pe anumite porțiuni, șoseaua e încă în lucru. În depărtare se văd crestele înzăpezite ale Ciucașului. Pe câmp, răsfirate, turme de oi. Pe șofer îl cheamă Mihai Țulea. Lucra ca subofițer în cadrul Poliției de Patrulare, în zona Chișinău-Buicani. ”Într-o zi ne-au anunțat să ne luăm echipamentul de luptă. Ne-au urcat într-un autobuz și ne-au dus pe Nistru, în zona Holercani. Era 2 martie. Ne-au cazat în hotelurile unde-și petrecuseră vacanțele nomenclaturiștii sovietici. Luptele deja începuseră. Primii care au intrat în luptă au fost cei din Brigada Specială ”Fulger”. Mie și câtorva colegi ne-au dat o mașină blindată mare, dotată cu un tun de 20 calibru. Motorul era rusesc, Sudovoi, iar mașina putea merge și pe uscat, și pe apă. Eu făcusem armata la marină.” Relatarea șoferului capătă accente halucinante. ”Trăgeam în sistemul antigrindină, fiindcă separatiștii îl foloseau să lanseze rachete militare. Nu le auzeam, le vedeam numai când făceau explozie. Într-o dimineață, gardiștii i-au atacat pe ai noștri. Au distrus trei mașini blindate. Când am ridicat turela, toți soldații erau morți.” Țulea își amintește că primeau ordin de la Chișinău să se retragă exact când adversarul era respins. Cineva, undeva, lua niște decizii ciudate. Parcă moldovenii trebuiau împiedicați să învingă. După un ordin de retragere, timp în care separatiștii își refăceau forțele, soldații moldoveni erau iar aruncați în luptă. Nu mai înțelegeau nimic. De ce comandanții de la Chișinău se jucau cu viețile lor? ”Era viermele ascuns în măr”, răspunde Ion Olaru, pasagerul de pe bancheta din spate, omul fără casă, copleșit de boli.
O mână de ajutor
Ajungem la Băile Tușnad. Aici, împreună cu alți colegi răniți pe frontul de la Nistru, basarabenii se vor bucura timp de o săptămână de odihnă și tratament plătite de Asociația Tighina, condusă de medicul stomatolog Alexei Paluță, basarabean la rândul său, stabilit în România pe la începutul anilor ’90. Medicul nu și-a uitat obârșia, ba mai mult, se implică în numeroase proiecte cu caracter unionist și, iată, oferă un strop de bucurie unor foști luptători greu încercați de soartă. Dacă statul moldovean a uitat de ei, miluindu-i în schimb pe alții, care nu aveau niciun drept la recompense, un medic basarabean dă dovadă de solidaritate și îi ajută pe cei răniți în războiul care a însângerat Basarabia în 1992. În holul hotelului, se strâng cam la douăzeci de foști combatanți sosiți cu autocarul. Unii dintre ei merg în atele. La recepție, completează greșit formularele de cazare. Recepționera îi repede. Buimăciți, veteranii mai iau o foaie și se străduiesc să respecte indicațiile comunicate pe un ton răspicat. Sunt ca niște copii mari, care au visat cândva un coșmar și s-au trezit din coșmarul acela și au descoperit că le lipsește un picior, o mână, un ochi sau, pur și simplu, pofta de viață. Oleg Bălan lucra ca paznic angajat la calea ferată. Cu puțin timp înainte să înceapă conflictul, în mod curios, i-au cerut să predea pistoletul. Apoi, războiul a izbucnit și Oleg s-a prezentat la Primărie să se înroleze ca voluntar. A ajuns sub comanda unui ofițer rus care activa în armata Republicii Moldova. Bărbatul a primit un Kalșnikov. O explozie în timpul unei operațiuni de deminare i-a provocat o contuzie cerebrală. Aurel Anghelenici era sergent în cadrul Brigăzii Speciale înființate în 1990. Conducea o mașină blindată. La Bender, mașina a fost străpunsă de un tir de grenade. Soldatul a scăpat cu viață ca prin minune, dar a avut nevoie de spitalizare, din cauza rănilor căpătate.
Un pumn de bomboane
Gheorghe Aramă lucra ca șofer la Fabrica de Conserve din Cimișlia. A fost chemat la Primărie și trimis pe front ca voluntar. În timpul luptelor a fost rănit grav la cap. Zece zile a zăcut în comă, doi ani nu a vorbit deloc. În perioada de recuperare a fost îngrijit de soție. Bărbatul se exprimă greu, abia își găsește cuvintele. Pavel Berzan era muncitor la o fabrică de utilaje pentru industria alimentară. Într-o dimineață a primti ordin de încorporare. Pe front, i-au pus o lopețică în mână și l-au făcut genist. A trebuit să planteze mine în calea tancurilor rusești din unitățile Armatei a XIV-a. După două săptămâni, au primit ordin să demineze zona, fiindcă s-ar fi găsit altă soluție împotriva tancurilor. ”Ne-am dus să scoatem minele. Am călcat pe una dintre mine și mi-am pierdut piciorul stâng.” Victor Chilinciuc făcea parte dintr-o echipă a Brigăzii Speciale, dar participa în civil la o misiune de dezarmare a gardiștilor care ocupaseră câteva posturi de miliție. De fapt, au fost trimiși în gura lupului, fiindcă un grup de gardiști, din care făceau parte trăgători de elită aduși din Lituania, fusese deja informat de acțiunea polițiștilor moldoveni. ”Un gardist cu mitralieră ne aștepta ne-a așteptat într-o vie. M-a împușcat în picior cu un glonț care arde carnea. Am rămas fără picior.” Stau toți, într-un cerc larg, așezați pe scaune în holul hotelului. Vor petrece o săptămână aici, în liniștea stațiunii balneoclimaterice. Un basarabean vine de la mașină cu un pumn de bomboane Bucuria pentru chelnerița ofuscată că trebuie să lucreze sâmbăta. Vor să o îmbuneze. V-am spus că sunt ca niște copii mari. Cu Alexei Pașcu nu am apucat să stau de vorbă, fiindcă s-au dus cu toții la masă, iar apoi am plecat spre București. Medicul stomatolog Alexei Paluță mi-a spus că Alexei Pașcu are ambele picioare amputate și poartă proteze lucrate în România. Ceruse bani autorităților guvernamentale de la Chișinău, dar l-au refuzat. E o vorbă rusească: ”Asta a fost demult și nici nu s-a întâmplat.” Istoria a urmat un curs așa de ciudat, încât lumea toată stă din nou cu ochii pe regiunea transnistreană, după ce rușii au ocupat Crimeea și s-au implicat, neoficial, în luptele din estul Ucrainei. Unii se tem că regiunea s-ar putea transforma din nou într-o pată de sânge. Pentru veteranii aceștia mutilați în luptele din 1992, regiunea transnistreană e un coșmar din trecut. Mâine și-au propus să facă o plimbare prin pădurile de molid din preajma stațiunii.
