Federaţia Rusă nu face “gafe diplomatice” întâmplătoare. În urmă cu cîteva zile, Valeri Kuzmin, ambasadorul Rusiei la Chişinău l-a invitat pe Vladimir Iastrebciak să ţină un discurs în calitate de şef al diplomaţiei transnistrene – o diplomaţie inexistentă a unui stat autoproclamat şi nerecunoscut de nimeni. S-a întâmplat la recepţia oferită cu prilejul Zilei Naţionale a Rusiei, în prezenţa oficialilor de la Chişinău, a diplomaţilor europeni şi americani. Aceştia din urmă au părăsit recepţia, iar astăzi, după câteva zile de consultări şi după ce unii editorialişti de peste Prut începuseră să promoveze ideea expulzării ambasadorului rus, Iurie Leancă, ministrul de Externe al Republicii Moldova, a tranşat situaţia în felul următor: “Este o eroare regretabilă, inadmisibilă (…) Republica Moldova are un singur ministru de Externe şi nu poate fi acolo, la Tiraspol, pentru că Moldova este o singură ţară”. O atitudine înţeleaptă menită să nu facă valuri mai mari decât sunt deja. Între timp, cu pânzele umflate de Moscova, aşa-zişii diplomaţi de la Tiraspol au solicitat astăzi Chişinăului să revină la un dialog “constructiv, egal şi reciproc avantajos”, iar “partenerilor internaţionali” să corecteze viziunile politicienilor moldoveni care vor să utilizeze presiuni şi blocade împotriva “altui popor” pentru a-şi atinge scopurile.
A înnebunit Rusia? Prin gestul lui Kuzmin, pe lângă faptul că dă aripi transnistrenilor şi submineză – a nu ştiu câta oara – integritatea, unitatea şi suveranitatea Republicii Moldova pare dispusă să recunoască independenţa controversatei regiuni. De ce ar accepta Rusia, cu bună ştiinţă, să scape Repbulica Moldova de piatra de moară pe care ea însăşi i-a agăţat-o de gât şi să piardă cea mai importantă pârghie de control pe care o are asupra Chişinăului? Asta la numai câteva zile după ce, în ajunul reluării negocierilor în formatul 5 + 2, Lavrov declara că părţile trebuie să renunţe la poziţiile extreme de pe care discută.
Care sunt poziţiile extreme?
Foarte pe scurt, conflictul transnistrean a început în felul următor: după prăbuşirea URSS şi odată cu proclamarea şi recunoaşterea independenţei Republicii Moldova, conservatorii rusofoni au folosit ca pretext o eventuala unire cu România, ce le-ar fi pus în pericol identitatea, pentru a justifica separatismul şi a declanşa războiul. Acesta începe de facto pe 2 martie 1992, dar mişcările separatiste existau încă din 1989 fără ca autorităţile – la vremea aceea încă sovietice – să ia vreo măsură de stopare a lor. Părţile implicate în război au fost Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Nici urmă de Transnisria, transnistreni sau popor transnistrean. Federaţia Rusă cu a ei Armată a 14-a a atacat Republica Moldova pentru a proteja, conform ordinelor militare, pământul rusesc şi etnicii ruşi – eterna poveste cu puternic iz imperial, folosită recent şi în războiul din Georgia. Fragila armata de la Chişinău evident nu avea cum să câştige, dar ruşii nu au trecut Nistrul. Au rămas acolo – cu tot cu armată – şi în 20 de ani au inventat un popor nou: cel nistrean.
Zilele trecute, într-un acces de „bunăvoinţă”, pentru a garanta „succesul” reluării negocierilor în formatul 5 + 2, negocieri întrerupte în 2006, după refuzul pe ultima sută de metri a lui Vladimir Voronin de a semna Memorandumul Kozak, Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, declara că părţile implicate trebuie să ajungă la un numitor comun. Prin părţi implicate a nu se înţelege varianta corectă Rusia şi Republica Moldova, ci Transnistria şi Republica Moldova. Numitorul comun ar fi următorul: Tiraspolul să renunţe la pretenţiile de independenţă, iar Chişinăul să renunţe de pretenţiile de stat unitar. Altfel spus, Kozak 2. Federalizare. Idee veche şi garanţia perfectă că Republica Moldova nu se mişcă nici la stânga nici la dreapta fără acordul Rusiei. Diferenţa faţă de 2005 este că nu vine direct din Moscova, ci face un ocol prin Berlin.
UE sau Angela Merkel?
Una dintre provocarile reorganizării instituţionale a UE a fost „ce facem cu politica externă”? Exista varianta unui diplomat de carieră a cărei experienţă să nu poată fi contestată de niciunul dintre statele membre şi care să îşi asume, împreună cu Consiliul, direcţia de politică externă sau varianta unei personalităţi fără o voce puternică, uşor de influenţat sau de ocolit de către statele membre. A fost aleasă varianta a doua, iar Germania a devenit, în ultimul an, cu de la sine putere, primadona, cel puţin pe zona estică. Una dintre priorităţile asumate a fost consolidarea unui parteneriat strategic UE – Federaţia Rusă. Coincidenţă sau nu, odată cu apariţia Angelei Merkel în prim-planul diplomaţiei europene a mai apărut ceva: ideea că Rusia are nevoie ca de aer de tehnologia europeană, iar singurul mod prin care poate avea acces la ea este ca Moscova să dea dovadă de „bunăvoinţă” („an act of good will” se foloseşte pe la conferinţe sau în discursuri oficiale). Ce era cuminte de negociat de către ambele părţi şi fără prejudicii pentru niciuna dintre ele? Republica Moldova. Din 2009 orientarea europeană a Chişinăului devenise clară, iar singura piedică sesizabilă era pusă de Moscova prin refuzul de a face eforturi pentru soluţionarea conflictului transnistrean. Angela Merkel a dat asigurări Chişinăului că va aduce Rusia la masa negocierilor şi Rusia – ca prin minune – a venit, iar acum, de la Berlin şi de la Kremlin se fac presiuni asupra Chişinăului să accepte federalizarea. Deci Rusia identifică soluţii pentru deblocarea 5 + 2 şi dă semne de bunăvoinţă, Germania îşi atine obiectivul de a demonstra ca la Kremlin există un partener de dialog, iar Chişinăul ….
5 + 2 şi federalizarea
Iniţial, formatul de negociere pentru soluţionarea conflictului a fost Rusia – Ucraina – România – Moldova, dar după ce Elţîn şi Snegur au decis scoaterea României din negocieri, s-a ajuns, pas cu pas, la formula 5 + 2. Adică : două părţi – Republica Moldova şi Transnistria, trei mediatori – OSCE, Federaţia Rusă, Ucraina şi doi observatori – UE şi SUA. Simplificăm: între Republica Moldova şi Transnisria este pus, din start, semnul egal deoarece ambele sunt considerate părţi. În plus Tiraspol nu este decât un alt nume al Moscovei. Despre OSCE numai de bine, nu-i niciun secret că se face ce spune Rusia. Ucraina a folosit întotdeauna poziţia sa faţă de reglementarea conflictului ca obiect de negociere cu Rusia; dacă ce oferă Kremlinul este pe placul Kievului, atunci la Kiev se va auzi vocea rusească. Rusia e Rusia. UE a fost înlocuită pe nesimţite, dar din ce în ce mai sigur de Germania care susţine / promovează poziţia Rusiei. Şi SUA a căror administraţie democrată este destul de tăcută.
Pe 21 iunie, la Moscova, va fi iar Rusia vs Republica Moldova. Numai că, de data aceasta, Rusia va spune cu 5 voci: fe-de-ra-li-za-re. Unde federalizare înseamnă aşa: Rusia care a atacat Republica Moldova în 1992 şi care încalcă toate tratatele internaţionale deoarece refuză să îşi retragă armata, pe timp de pace, de pe teritoriul ei, va cere să se creeze un nou stat, federal, adică părţi egale, unde Rusia să fie, via Tiraspol, cealaltă jumătate. Adică locuri în Parlament şi în alte structuri de conducere şi putere de decizie în privinţa politicii interne şi externe a Republicii Moldova. Şi iată aşa Rusia, stat agresor, sub ochii şi cu sprijinul unei UE adormite, a devenit mediator şi are toate şansele să devină stat ocupant, iar Republica Moldova, pentru că, pe bună dreptate, nu va fi de acord, va deveni, probabil, oaia neagra care blochează reglementarea conflictului… dacă SUA şi partea adormită a UE nu se mobilizează să o susţină.
Aşadar, Kuzmin nu l-a invitat pe Iastrebciak să rostească un discurs, în calitate de “şef al diplomaţiei transnistrene”, pentru a recunoaşte independenţa Transnistriei, ci recunoaşte aceasta independenţă pentru a justifica soluţia unui stat federal. Iar dacă Alianţa pentru Integrare Europeana opune rezistenţă, o eventuală pierdere a alegerilor locale de către Dorin Chirtoacă, urmată cu siguranţă de declanşarea unei noi runde de alegeri anticipate câştigate de PCRM, va trage cortina peste Republica Moldova deoarece PCRM va trebui să plătească într-un fel sau altul sprijinul pe care l-a primit din partea Moscovei în campanie. Iar plata va fi acceptarea “soluţiei” stat federal.
În timp ce Germania, via Moscova, va fi reuşit să demonstreze la Bruxelles că Federaţia Rusă este un partener viabil.
Sursa: La colţu’ străzii
