Există pericolul unei confruntări militare în regiunea transnistreană? Cum se poziționează populația față de reglementarea diferendului transnistrean? Cum poate influența Ucraina procesul de soluționare a conflictului transnistrean? Lilia Cazacu a încercat să afle răspunsurile la aceste întrebări, dar și la altele, de la expertul independent Aurelian Lavric, profesor în cadrul Academiei Militare „Alexandru cel Bun” și cercetător la Centrul de Studii de Securitate și Apărare.
L. C.: Având în vedere rezultatele alegerilor prezidențiale din decembrie 2016 de la Chișinău și Tiraspol, cum considerați că se modifică politicile Federației Ruse în problema transnistreană?
A. L.: Nu văd semne care ar arăta că politica Rusiei în problema transnistreană va fi modificată în mod radical. Rusia va urmări în continuare menținerea contingentului său militar în Transnistria, care este un „cui al lui Pepelea”, prin care Kremlinul influențează conducerea politică de la Chișinău. Cu regret, până acum s-au constituit diverse scheme prin care autoritățile Republicii Moldova și administrația de la Tiraspol se îmbogățesc pe seama consumatorilor de energie electrică ș.a. din Republica Moldova, scheme care sunt preluate de cei aleși. Nimeni nu le-a denunțat vreodată. Din declarațiile făcute de noul lider de la Tiraspol, Vadim Krasnoselski, am putut deduce că el este și mai radical, decât predecesorii săi, în promovarea poziției privind obținerea independenței RMN. Acest lucru poate fi explicat și prin creșterea ponderii Rusiei în lume – prin intervențiile sale victorioase, până în prezent – în Ucraina (mai ales în Crimeea) și Siria.
L. C.: Cum evaluați poziția și capacitatea de influențare a evoluțiilor transnistrene de către Ucraina?
A. L.: Le evaluez ca fiind scăzute, cu toate că actuala guvernare de la Kiev ar dori sincer eliminarea sursei de amenințare din Transnistria. Prin acțiunile de blocare a regiunii estice a RM, respinse de guvernul de la Chișinău, autoritățile de la Kiev au arătat că doresc soluționarea grabnică a conflictului de pe malurile Nistrului mai mult decât cele moldovenești (asta dacă am putea admite că puterea de pe malurile Bâcului chiar dorește soluționarea problemei).
L. C.: Considerați că persistă pericolul unei confruntări militare în regiunea transnistreană? Dacă da, care ar fi actorii implicați? Este Republica Moldova pregătită pentru o astfel de confruntare?
A. L.: În cazul escaladării războiului din estul Ucrainei, Federația Rusă ar putea merge la o provocare – să declanșeze confruntări militare în Transnistria pentru ca, la fel cum a procedat în Osetia de Sud, „să vină în sprijinul pacificatorilor ruși” cu ajutoare (pe calea aerului), sporind astfel numărul militarilor ruși în zonă. În contextul discuțiilor privind proiectul Novorossia, un asemenea scenariu ar viza preluarea controlului de către Rusia asupra litoralului ucrainean al Mării Negre. Republica Moldova nu este pregătită de o astfel de confruntare și ar fi o victimă sigură a Rusiei. Este, vorba moldoveanului, „ca frunza pe apă”.
L.C.: Cum apreciați perfomanța Comisiei Unificate de Control în gestionarea amenințărilor din Zona de Securitate? Care considerați că ar trebui să fie prioritățile Delegației de la Chișinău?
A. L.: Datorită procedurilor adoptate în CUC, delegația moldovenească nu are pârghii prin care să realizeze „performanță”. În primul rând, nu există voință politică la guvernarea de la Chișinău de a soluționa conflictul. În al doilea rând nu există o strategie privind gestionarea conflictului (actualmente înghețat), nu există vreun plan de soluționare, elaborat de funcționarii de la Chișinău. În aceste condiții, membrii moldoveni din CUC chiar nu pot face mare lucru. În plus, inițiativele curajoase ale delegaților moldoveni sunt blocate de către transnistreni, în virtutea regulamentului de funcționare a CUC.
L. C.: Care sunt curentele de opinie publică din Republica Moldova, referitoare la soluționarea conflictului trasnistrean? Care sunt argumentele acestora?
A. L.: În ultimii ani, opinia publică din Republica Moldova nu acordă mare atenție conflictului transnistrean. În ceea ce privește poziția unor forțe politice, care se pronunță pe acest subiect, s-au profilat două poziții: 1) partidul de la guvernare care face „afaceri” cu administrația de la Tiraspol (prin firma care intermediază procurarea energiei electrice de la Centrala electrică de la Cuciurgan, prin firma care vinde fierul vechi din RM uzinei metalurgice [siderurgice] din Râbnița ș.a.) se pronunț pentru „găsirea unei soluții privind păstrarea integrității teritoriale a RM” – de fapt, se pronunță pentru menținerea status quo-ului: a conflictului înghețat; 2) partidele unioniste se pronunță fie pentru abandonarea zonei nistrene, necontrolate de guvernul de la Chișinău, fie pentru declararea respectivei regiuni drept teritoriu aflat sub ocupație străină și declanșarea mecanismelor de realizare a unirii. Unii experți propun soluții mai practice. Dar orice soluție elaborată poate fi luată în considerarea, cu condiția că la Chișinău se va constitui o guvernare onestă, care să dorească sincer soluționarea conflictului, care să nu vrea să profite pe seama cetățenilor moldoveni, cu implicarea administrației tiraspolene.
L. C.: În opinia lui Igor Dodon, federalizarea Republicii Moldova este singura soluție în rezolvarea conflictului transnistrean și reintegrarea statului. Credeți că aceasta este o soluție viabilă? Credeți că federalizarea Republicii Moldova ar putea fi un „model” pentru federalizarea statului vecin, Ucraina?
A. L.: Cred că noțiune „federalizare” poate să poarte o conotație diferită. Există state care nu se denumesc „federale” – de exemplu, Spania, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord – dar care, efectiv, au oferit autonomii largi unor unități teritoriale (provincii). Pe de altă parte, state federale ca SUA sau Mexic sunt foarte bine integrate, federalismul acolo nu are de-a face cu existența unor entități care ar manifesta tendințe separatiste. De altfel, președintele Igor Dodon a declarat că nu ține neapărat la utilizarea în documentele ce sunt negociate a noțiunii „federalizare”. El a specificat că Republica Moldova deja este un stat „federal” prin acordarea autonomiei Unității Teritorial Administrative (UTA) Gagauz Yeri în 1994. În opinia mea, o soluție viabilă ar necesita identificarea unor valori și interese comune (pentru populațiile de pe malurile Nistrului, nu interese financiare private ale grupărilor care dețin puterea la Chișinău și Tiraspol). Formula politică – stat federal, acordarea unui statut special sau o altă formulă – ar trebui să dea expresia cea mai potrivită comunității de valori și interese. Dacă va fi soluționat conflictul transnistrean – indiferent de formula politică adoptată, acesta ar fi un model pentru Ucraina. Dar pe termen scurt, Ucraina nu va fi supusă unei asemenea „amenințări” – căci guvernarea de la Chișinău nici nu conștientizează necesitatea identificării unor interese largi comune ale populațiilor de pe malurile Nistrului. Pur și simplu nu are o asemenea abordare. La negocieri sunt discutate chestiuni care nu au legătură cu soluționarea conflictului: de exemplu, recunoașterea plăcuțelor transnistrene de înmatriculare a mașinilor, recunoașterea diplomelor transnistrene de studii ș.a.. Acest aspect demonstrează fie că autoritățile de la Chișinău sunt incompetente, fie că tergiversează găsirea unei soluții pentru că doresc menținerea quo-ului, pentru a se îmbogăți pe seama cetățenilor Republicii Moldova, cu ajutorul administrației de la Tiraspol.
Interviul este publicat în cadrul proiectului „Dosarele conflictului transnistrean. Soluții pentru dezvoltarea societății pe cele două maluri ale Nistrului” este finanțat de către Ministerul Afacerilor Externe (MAE) prin programul României de cooperare pentru dezvoltare (RoAid) și implementat cu sprijinul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) – Centrul Regional pentru Europa și Asia Centrală.
