Marele cronicar polonez, Jan Długosz, spunea despre Ştefan cel Mare şi Sfânt: „O, om fericit, care te bucuraşi de toate darurile, câte natura altora numai în parte le dă: unii înţelepţi şi vicleni, alţii viteji şi drepţi, alţii iarăşi cu noroc împotriva duşmanilor. Tu singur le avuşi hărăzite toate laolaltă: drept-prevăzător, isteţ, biruitor al tuturor duşmanilor!”.
Pe 2 iulie a.c. se împlinesc 507 ani de la moartea marelui domnitor, care, în scrisoarea sa din 1478, a enunţat pentru prima dată pilonii cheie ai „spaţiului de securitate” românesc: „De se vor păstra aceste două cetăţi (Chilia şi Cetatea Albă) turcii vor putea pierde şi Cafa şi Crâmul”, astfel încât acest spaţiu, adaugă marele istoric Gheorghe Brătianu în cursul său de la Universitate „Chestiunea Mării Negre” susţinut în anii 1941-1942, „se întinde de la Dunăre şi Nistru până la Crimeea…În spaţiul nostru de securitate intră, deasemenea, şi problema strâmtorilor, prelungirea gurilor Dunării şi a Porţilor de Fier, care-i reglează cursul, după cum intră şi aceea a bazelor aeriene şi navale ale Crimeii. Nu ne poate fi indiferent, chiar dincolo de hotarul nostru, cine le stăpâneşte”.[1] Aici nu este vorba despre o teorie expansionistă, cum este cazul Lebensraumul-ul german, ci despre un teritoriu „vital” de menţinere a existenţei statului român.
Conform teoriei lui Gheorghe Brătianu, din punct de vedere geopolitic, cea mai eficientă poziţie a statului român este atunci când „spaţiul de securitate coincide cu cel etnic”. Datorită contextelor şi conjuncturii internaţionale putem extinde teoria „spaţiului de securitate” ridicată de marele istoric şi la comunitatea cetăţenească, ce se construieşte în perimetrul pruto-nistrean. Acest teritoriu românesc reapare pe agenda Strategiei de Securitate Naţională a României, adoptată în 2007, reprezentând vectorul dinamic în regiunea Mării Negre. Iată de ce scutul antirachetă, pe care Statele Unite intenţionează să îl desfăşoare, eşalonat, la Deveselu, până în 2020, nu reprezintă altceva decât înaintarea graniţei NATO la Nistru şi intrarea Republicii Moldova sub umbrela spaţiului de securitate euroatlantic. La acest segment se mai adaugă şi coincidenţa, remarcată de sociologul Dan Dungaciu, că numărul maxim al soldaţilor americani staţionaţi în România să fie stabilit la 3000, în contextul în care numărul forţelor ruse din Transnistria s-ar situa între 1500 şi 2000 de soldaţi.
Or, afirmaţia că interesul naţional al României de a-şi recupera teritoriile cucerite de inamic în 1940 este ceva condamnabil din punct de vedere istoric, datorită alianţei cu Germania nazistă, nu reprezintă altceva decât semnul unei memorii schizofrenice a comunismului, susţinută astăzi de socialişti. În acelaşi mod putem condamna alianţa sovieto-nazistă din 1939-1941 însoţită de invazia şi sovietizarea mai multor naţiuni, prezentată în plină eră a democraţiei drept o „eliberare”. România a cunoscut „beneficiile” de pe urma venirii „soldatului eliberator al Armatei Roşii”, care a instaurat aici, pentru mult timp, un regim criminal de factură sovietică. Evident, toate acestea cu acordul tacit al Occidentului prin celebrul „şerveţel de hârtie” al lui Winston Churchill aprobat victorios de Stalin.
În concluzie aş vrea să reproduc un fragment al studiului lui Vintilă Mihăilescu „Blocul carpatic românesc”, publicat în Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, an. LIX (1942), în speranţa că aduce o clarificare asupra necesităţii abordării problematicii spaţiului de securitate pe vectorul Est: „…dacă epocile de contact teritorial direct între marile imperialisme europene au fost totdeauna epoci de frământări şi nesiguranţă, iar cele de separare a acestora prin blocul unui stat carpatic unitar au însemnat vremuri de potolire şi neutralizare a forţelor antagoniste, atunci putem afirma cu toată liniştea: cine luptă pentru întregirea şi consolidarea statului carpatic românesc luptă pentru pacificarea de durată a Europei; iar cine susţine trunchierea acestei ţări şi acestui popor, pledează, cu voie sau fără voie, conştient sau subconştient, pentru întoarcerea la vechile imperialisme, adică la frământările trecutului. Fireşte, cazul pământului şi poporului românesc este numai unul din numeroasele semne după care se poate întrevedea viitorul continentului nostru”.[2]
[1] Apud Dan Dungaciu, Naţiunea şi provocările (post)modernităţii. Istorie, concept, perspective, Tritonic, Bucureşti, 2004, p. 296.
[2] Idem , p. 301
Foto: www.zamfirpop.com/blog/
