Părintele Eftimie Mitra și cele trei măicuțe ce viețuiesc la Mânăstirea „Sfinții Voievozi” au făcut un pod de iubire și credință, din Munții Orăștiei, până în satul Poroșcovo, din Ucraina, scrie Formula AS.
„Când am ajuns în Poroșcovo, am auzit o limbă românească, așa cum se vorbea la bunica, în sat”
– Părinte Eftimie, deși viețuiți alături de doar trei măicuțe la o mânăstire modestă, aproape ascunsă pe culmile munților Orăștiei, ați izbutit să vă faceți drum, până în Ucraina, la volohii români, uitați de veacuri printre străini. Cum se explică un asemenea gest care necesită eforturi uriașe?
– Eu de loc sunt din Bihor, și aveam acolo niște cunoștințe care mi-au zis într-o zi: „Hai, părinte, să mergem, că uite, au apărut în «Formula AS» articole cu români care au probleme în Ucraina!”. Alarma din glasul lor m-a convins și am mers împreună cu ei și i-am cunoscut pe volohi. Și-apoi, am mai fost încă o dată și încă o dată și… m-am tăt dus. Asta de vreo patru ani. Prima oară am mers să văd despre ce este vorba, că așa, români care au nevoie de ajutor, îs destui. Când am trecut întâia dată granița în Ucraina, auzeam vorbindu-se numai în rusă și ucrainiană. Când am ajuns în satul Poroșcovo, cam la 140 de km de graniță, am auzit o românească așa cum se vorbea la bunica mea, în sat. O limbă veche, curată. Am făcut cunoștință și ei m-au întrebat dacă nu vreau să beau cavie. Nimeni din cei ce erau cu mine nu știau ce înseamnă, dar eu știam tot de la bunica, din sat, că așa ziceau ei la cafea. Am înțeles tăt ce vorbeau, că dară limba lor e românească, numa că îi foarte veche. Așa am descoperit acea regiune, unde într-un sat și alte câteva cătune, trăiesc cam 1800 de volohi, români uitați acolo de istorie și de țara mamă.
– Ce v-a impresionat cel mai mult în aceste prime întâlniri cu volohii?
– Cred că cel mai mult m-a impresionat asemănarea cu satele românești, mai ales cu satul bunicii, din vremea copilăriei mele. Când eu eram încă prunc, pe ulița satului animalele erau libere și vedeai pe drum și gâște, și purcei, și rațe. Pe-atunci, oamenilor le păsa mai puțin de partea materială a vieții, sufletul și caracterul erau mai importante. Azi, în sat la bunica nu mai este așa, toate îs trase la dungă și pe uliță îs parcate mașini străine. Însă în satele volohilor, încă se mai trăiește așa cum era în copilăria mea, și pentru mine, asta nu înseamnă sărăcie sau lipsă de dezvoltare! Înseamnă libertate! Acolo oamenii încă gândesc așa, că nu contează dacă e casa dreaptă sau strâmbă, important este ca eu să fiu un om liber și fericit. Dar odată cu asta, am văzut la ei și lipsă de educație, lipsă de cultură, copii frumoși, fără șansă sau perspectivă în viață. Și am văzut și multă singurătate. Ucrainienii îi marginalizează, autoritățile române nu îi bagă în seamă. Și ei s-au izolat în comunitatea lor. Toate astea și multe altele m-au decis să mă implic pentru întrajutorarea acelei comunități.
„Cel mai greu este să le schimbi oamenilor mentalitățile”
– Ați făcut asta și pentru că sunteți preot? Face parte din misiunea dumneavoastră?
– Indiferent că ești preot sau nu, misiunea oamenilor este de a se ajuta unii pe ceilalți. Aș fi făcut același lucru și dacă eram inginer sau doctor. Întâmplarea face că sunt preot. Sigur, acest lucru m-a ajutat în sensul că există o solidaritate preoțească, și multe alte parohii din țară au sprijinit demersul nostru.
Interviul integral îl găsiți aici.
