Întemeierea Republicii Moldova ca stat în 1991 a coincis cu introducerea în curriculumul şcolar disciplina Istoria Românilor. Ori de câte ori vectorul geopolitic a înclinat spre Est, Istoria Românilor a fost supusă unor atacuri sistematice. Să le trecem în revistă pe scurt.
În 1994, odată cu câştigarea alegerilor de către Partidul Democrat Agrar, axul geopolitic al Republicii Moldova se orienteză spre Federaţia Rusă şi are loc prima resurecţie a ideologiei moldoveniste. Hotărârea autorităţilor de a introduce limba rusă şi a transforma Istoria noastră în orice altceva a adus cu sine proteste în masă pe străzile Chişinăului. Acest ciclu protestatar a continuat şi în 2002, când la 13 februarie guvernul comunist condus de Vasile Tarlev decide să elimine Istoria Românilor din programele de învăţământ.
Această boală obsesivă împotriva glotonimului „limba română” şi a etnonimului „popor român” a fost transformată de Partidul Comuniştilor în politică de stat, odată instalaţi la putere în 2001. De data aceasta a fost elaborată o strategie de re-moldovenizare a Republicii Moldova, iniţiativă susţinută de forţele obscure de la Kremlin, şi viza pe lângă alte puncte disciplina de învăţământ istoria. Şi iarăşi încercarea de a schimba profilul etno-lingvistic al sistemului curricular a declanşat reacţia tinerilor – segmentul activ.
Una dintre sursele schimbării curriculare a fost chiar Consiliul Europei, care face, fără să-şi dea seama, jocul „moldoveniştilor”, iar fractura socială este inevitabilă în acest caz. Consiliul recomandă „ca prim pas, sugerăm renunţarea la distincţia dintre istoria naţională şi istoria universală şi numirea obiectului de învăţământ istorie. Cursul integrat de istorie trebuie să includă perspectivele locale, naţionale, regionale, europene şi globale. În acest mod dezbaterile despre schimbarea numelui cursului de istorie naţională vor fi evitate, iar cel actual va fi modificat”.[1] Din păcate o astfel de decizie pare că nu va calma spiritele pentru mult timp de acum încolo, deoarece ne confruntăm cu o formă fără fond adoptată de Ministerul Educaţiei fără a lua în calcul că o dezbatere sau confruntare nu poate fi demontată printr-un simplu ordin de la UE. Dosarul identitar este încă deschis, iar Republica Moldova se află acum în plin proces de nation building artificial.
Această reformă „europeană” la nivelul predării istoriei este un surogat ce va acutiza dezbaterea identitară a republicii încă prezentă pe străzile Chişinăului, chiar şi atunci când te apropii de un chioşc să cumperi un ziar. S-ar putea ca în viitor să relaţionăm cu celălat în funcţie de ce istorie am învăţat – un nou subiect de dezbinare. Aşa cum în 2005 PCRM a speculat intens dorinţa cetăţenilor de a se integra în Uniunea Europeană, tot aşa şi PLDM inoculează ideea că acest curs de „istorie integrată” ne va ajuta să fim în rând cu europenii. Cu alte cuvinte, asistăm la o re-evaluare a profilului identitar, iar acest aspect a fost şi este unul destul de sensibil în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Vrem „reforme” democratice, europene, dar nu am creat spaţiul public de dezbatere liberă a chestiunii identitare. Unde este respectarea drepturilor fundamentale şi principiile democratice? Avem nevoie de existenţa unui dialog între autorităţile publice, societatea civilă şi comunitatea ştiinţifică din cadrul Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova. Nerespectându-se aceste criterii suntem îndreptăţiţi să considerăm adoptarea acestei decizii de către ministrul Şleahtiţchii drept un afront adus la adresa cetăţenilor acestei ţări. Oare de ce nu mă surprinde entuziasmul publicaţiilor din Federaţia Rusă privind adoptarea „istoriei integrate” în Rep. Moldova?
Foto: ecomuntiimacinului.wordpress.com
[1] Van der Leeuw-Roord, Joke and Crijns Hiubert, Raport asupra vizitei de lucru în Moldova a delegaţiei Asociaţiei profesorilor de istorie din Europa [EUROCLIO], The Hague, 2002, apud Dan Dungaciu, Moldova ante portas, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, pp. 126-127.
