În 2005, după câţiva ani de aşteptare, mi-am redobândit şi eu cetăţenia română. Nespus de fericit, am urcat în autocar şi am plecat la Bucureşti să-mi ridic paşaportul. În autocar, lume de peste lume – ruşi, moldoveni, găgăuzi. Majoritatea vorbeau ruseşte. Mare, însă, mi-a fost mirarea să aflu că mai toţi pasagerii aveau o singură destinaţie: strada Nicolae Iorga, la oficiul Ministerului de Interne, unde urma să mi se elibereze actul mult râvnit. La un moment dat, un rusofon a întrebat-o pe o moldoveancă: dar cine-i Nicolae Iorga? – „Apu’, Iorga e cel care dă la moldoveni paşapoarte româneşti!”…
În faţa ministerului erau mai mulţi cetăţeni de-ai noştri care aşteptau să intre în curte. În sfârşit, am ajuns şi eu la ghişeu. Înainte mea – acelaşi rusofon, cerându-şi paşaportul în… ruseşte. Funcţionarul n-a înţeles nimic. L-a ajutat pe proaspătul cetăţean român intermediara, care-i era şi translatoare. Dar el nu s-a urnit din loc: „Daite mne i dlea sîna!” (Daţi-mi şi pentru feciorul meu!). Intermediara a intrat în birou şi, în scurt timp, i-a fost adus paşaportul şi pentru fecior… M-am întristat rău de tot atunci, gândindu-mă că Nicolae Iorga le dă rusolingvilor din Basarabia paşapoarte româneşti înaintea noastră, a băştinaşilor. Dar şi mai mult mă întristez când realizez că, nici după cinci ani, nu s-au schimbat prea multe în Moldova: rusolingvii, ca şi atunci, cer tot ce vor şi cred că li se cuvine, fără a oferi nimic în schimb…
Sursa: Timpul.md
Foto: Curaj.net
