Declaraţia ministrului de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, cu privire la integrarea în CSI, care nu ar fi incompatibilă cu integrarea în UE, este o dovadă a faptului că Rusia nu va renunţa prea uşor la ambiţiile ei în ceea ce priveşte “vecinătatea apropiată”. Mai ales acum, când până la alegerile prezidenţiale a mai rămas jumătate de an.
Respectiva declaraţie a fost făcută acum o săptămână în faţa studenţilor de la Institutul Naţional pentru Relaţii Internaţionale din Moscova. Ministrul a mai spus că a cere vecinilor Rusiei (presupun că se referea la vecinii de la vest) să aleagă între Moscova şi Bruxelles înseamnă o revenire la stereotipurile ideologice ale secolului trecut şi contravine acordurilor bilaterale UE-Rusia privind complementaritatea proceselor integraţioniste pe întreg continental european.
Mie mi-a trezit un interes deosebit următoarea parte a declaraţiei sale. Potrivit ministrului, procesele integraţioniste din diferite regiuni ale lumii se referă la circulaţia liberă a capitalului, mărfurilor, serviciilor şi forţei de muncă. “Armonizarea acestor procese s-ar înscrie organic în tendinţa obiectivă de formare a blocurilor regionale a viitoarei construcţii reînnoite a guvernării globale”.
Declaraţia ministrului Lavrov se contrazice pe ea însăşi. Vorbeşte despre complementaritatea procesului de integrare în UE şi CSI, dar apoi aminteşte de blocurile regionale. Or, UE şi CSI sunt două blocuri regionale distincte. Cum ar putea un stat să facă parte din două regiuni globale diferite în sens geopolitic şi geoeconomic, fie chiar şi învecinate? Este absolut clar pentru toţi observatorii acestor regiuni, că Rusia încearcă să-şi asume poziţia de hegemon în cadrul blocului regional CSI, deţinând întâietatea în privinţa întinderii teritoriale, a populaţiei, a resurselor naturale. Astfel, Rusia vrea să aibă, în perspectivă, un cuvânt cât mai greu de spus la nivel global, din perspectiva poziţiei sale de reprezentant principal al blocului regional CSI. În UE, spre deosebire de CSI, nu există niciun stat care ar putea pretinde la o asemenea poziţie, de hegemon şi, practic, de dominare a altor state mai mici. De aceea, apartenenţa la UE favorizează dezvoltarea liberă a unor state mici, precum e Republica Moldova. De altfel, problemele din relaţiile bilaterale ruso-ucrainene demonstrează că spaţiul CSI este departe de a fi integrat, această structură menţinându-se până acum în virtutea intereselor statului rus de a-şi păstra măcar o umbră din vechiul imperiu colonial. Şi alte state membre ale CSI sunt afectate de dispute bilateral care, deşi sunt trecute, atât cât e posibil, sub tăcere, nu sunt de natură să contribuie la unificarea acestui spaţiu pe modelul Uniunii Europene, ci, din contra, la fragmentarea lui şi mai mare. Armenia şi Azerbaidjan, Belarus şi Rusia, Rusia şi Ucraina, Republica Moldova şi Ucraina, Azerbaidjan şi Rusia, Kîrgîzstan şi Uzbekistan. Aceste perechi de state-membre ale CSI împărtăşesc dispute şi diferende, majoritatea datând de pe vremea URSS şi fiind consecinţe directe ale politicii naţionale sovietice. Georgia a părăsit cu scandal CSI în 2008, în urma războiului cu Rusia. Această ţară are două republici autoproclamate pe teritoriul ei. Şi Republica Moldova este afectată direct de “procesele integraţioniste” din CSI, mai ales de acele procese care integrează Transnistria Rusiei şi Ucrainei, menţinând artificial statul în sfera de influenţă rusească.
De unde şi până unde să motivezi aspiraţia de a-ţi recrea imperiul prin “viitoarea construcţie reînnoită a guvernării globale”? Nu e cam devreme să vorbim despre aşa ceva? Sau ministrul Lavrov ştie ceva ce noi nu ştim? Eu ştiu că nu ştiu cât ştie ministrul Lavrov, însă una ştiu: dumnealui ar face bine să inventeze pretexte mai logice pentru expansionismul rus. Cele pe care le utilizează acum par prea supte din deget. Nu fac faţă excelentei şcoli diplomatice de la Moscova.
Sursa: Arena.md
Foto: Adevarul.ro
