Aurica Bojescu este secretarul executiv al Uniunii Interregionale ,,Comunitatea românească din Ucraina” şi consilierul deputatului român în Rada de la Kiev, Ion Popescu.
– Doamna Bojescu, se discută tot mai des despre faptul că tinerii români din Ucraina preferă să studieze la şcolile cu predare în limba ucraineană pentru că în felul acesta le este mai uşor să ocupe un loc de muncă după încheierea studiilor. Cum s-a ajuns la această situaţie? Ce viitor are limba română în Ucraina?
– În ceea ce priveşte istoricul acestei probleme, el a apărut în timpul ,,puterii portocalii”, în anii 2007-2008-2009. De-atunci, de la început, apărea sub formă de recomandări – copiii să se integreze, să aibă şanse egale, să aibă loc trecerea asta de la predarea în limbile minorităţilor naţionale la predarea doar în limba ucraineană. În 2008, recomandările s-au transformat într-un ordin al ministrului Învăţământului, care se aplica aşa: de exemplu, dacă aveai patru ore de matematică pe săptămână, două trebuiau predate în limba ucraineană şi două în limba maternă. Nu se putea gândi o formă mai rea care să afecteze învăţământul în limbile minorităţilor naţionale. Cum se poate face asta, ca un copil să primească astăzi tema în limba lui maternă şi a doua zi să vină pregătit cu ea, iar lecţia să îi fie predată în limba ucraineană? Trebuia să existe o perioadă de tranziţie după ordinul ministrului Vakarciuk, ca până în 2011 să se treacă treptat-treptat doar la predarea în limbă ucraineană a obiectelor de bază. Protestând cu diferite demersuri la nivelul Parlamentului Ucrainei, domnul Popescu împreună cu alţi deputaţi, au cerut demisia ministrului pentru măsura aceasta. Am cerut ca ordinul să fie anulat de însuşi ministrul Învăţământului, nu a fost anulat. Am cerut de la doamna Timoşenko, care era atunci prim-ministru, să ia măsuri asupra Ministerului Învăţământului de la Kiev, să se anuleze acest ordin şi să fie demis ministrul. Nu s-a întâmplat nimic. Noi, împreună cu ungurii şi cu ruşii am fost nevoiţi – pentru că cele trei etnii mai numeroase mai au şcoli cu predare în limba minorităţilor respective – să încheiem parteneriate oiciale între noi, cu declaraţii oficiale, după care am ieşit în preajma alegerilor prezidenţiale şi am cerut de la candidatul Viktor Ianukovici să îşi expună părerea. Şi în cazul ăsta am semnat cu preşedntele Ucrainei de astăzi, domnul Viktor Ianukovici, un acord de sprijin în problemele minorităţilor naţionale. Acel acord a fost semnat la 30 noiembrie 2009, la Kiev. Din partea românilor am semnat eu, personal.
– Şi ce soluţii prevedea acest acord?
– După care a fost numit alt ministru şi după ce a revenit la Ministerul Învăţământului domnul Tabacinik, ministrul propus de forţa care se află acum la putere, ne-am întors la motivaţiile iniţiale ale propunerilor noastre. Se vorbea despre faptul că la facultăţi toate probele să se dea în limba ucraineană. Iar noi am avut totdeauna dreptul, chiar şi în Uniunea Sovietică, în calitate de reprezentanţi ai unei minorităţi naţionale, să dai o proba în limba procesului de învăţământ în limba maternă. Dacă am învăţat în limba română, în română mergeam la facultate şi ne expuneam lucrarea. Dacă erai dintr-o şcoală maghiară, desigur că în limba maghiară, dacă veneai dintr-o şcoală cu predare în limba rusă, îţi cereai limba rusă. Noul ministru a permis, printr-o decizie foarte urgentă, revenirea la testarea obligatorie, care este şi probă pentru facultate, pentru absolvenţii noştri, în limba minorităţilor naţionale. Luând-o de la capăt s-a şi stopat, pentru că ordinul acela al ministrului fiind valabil numai până în 2011. Însă, în şcoli nu mai suntem obligaţi să trecem la altă limbă de predare. Sunt momente mai grele, în schimb, acolo unde părinţii, văzând că se mişcă lucrurile încoace-încolo şi nu sunt atât de stabile s-au gândit să îşi dea copiii la şcoală ucraineană, să scape de toate necazurile. Noi nu putem să îi obligăm… Ceea ce este mai dureros este că pentru a ne menţine identitatea naţională trebuie ca fiecare, din interiorul său, să aibă o necesitate şi mândria lui de neam. Iată aici, toate asociaţiile noastre, publicaţiile din regiunea Cernăuţi, din Transcarpatia, din Sudul Basarabiei, ar trebui să spună la unison una: că noi suntem cetăţeni ai Ucrainei, suntem români ca etnie şi combinăm una cu alta foarte bine. Aici, în regiunea Cernăuţi, şcoala cu predare în limba maternă a existat în toate perioadele, în toate statele care au fost aici, în teritoriul ăsta. Şi nu s-a schimbat nici la sat – dacă şcoala a fost românească, ea a rămas românească. Este altceva după cel de-al Doilea Război Mondial, în multe sate mari cu populaţie românească, şcoala a devenit cu predare în limba ucraineană. Acolo au început asimilările şi avem în toată regiunea Cernăuţi cam 20 de sate unde limba română nu se predă. Populaţia este românească, dar predarea se face în limba ucraineană. Doar slujbele, la biserică, se ţin în limba română. Bunicii, părinţii încă mai cunosc limba română, o vorbesc, citesc, scriu, dar copiii deja nu mai scriu şi nu mai citesc. Aici noi avem multe de făcut şi multe de lucrat.
– Vă mulţumim!
Interviu realizat de Nicu Ţibrigan
Foto: Iulia Modiga/Info Prut
