Transnistria … proiect, provocare, instrument, durere de cap, cuțit în coastă…? Poate cineva să-mi explice?
Ah, da! Poate! Cine? Experții!!!
Probabil în acest moment importantă nu este atât soluția pentru rezolvarea acestui conflict, dar modul în care este studiată, analizată, dezbătută problema, dacă există sau nu interesul de a ajunge la un numitor comun, dar mai ales cine nu dorește dispariția unui regim nerecunoscut și contribuie la ”stabilitatea” clanului care controlează această regiune? Chișinăul, Tiraspolul, Kievul, Moscova, Bucureștiul, Bruxelles-ul, Washingtonul? Cine?
Noi, moldovenii, nu suntem capabili să găsim sau să creăm o soluție pentru a readuce Transnistria în componența Republicii Moldova. Noi suntem predispuși genetic să cedăm, să facem pe plac intereselor de diferite tipuri, să renunțăm la pământ, la identitate, la morminte… . Ba mai mult, suntem gata să le mai și plătim unora doar ca să scăpăm de această migrenă.
Și dacă tot nu găsim o soluție sau suntem incapabili să negociem transformăm totul în geopolitică, iar mai apoi argumentăm interesele de politică externă străine, paștem un pic cu invidie pe la vecini niște stabilitate sau o cerșim în numele poporului, ca mai apoi atunci când apar durerile de dinți să începem să căutăm aceeași soluție pentru incapacitatea noastră de a avea un dialog civilizat cu partenerii și ne supunem… domol, sincer, inocent.
Acest articol trebuia să apară acum câteva zile. Tărăgănarea apariției lui nu era inclusă în agendă, dar conținutul dezbaterilor de la Senatul Parlamentului României pe problema transnistreană au impus această atitudine. Chiar vă invit să vedeți materialul video.
Marți, 15 noiembrie 2011, Comisia pentru Românii de Pretutindeni a Senatului României în parteneriat cu Centrul Român de Studii şi Strategii (FNRP), Centrul Pro Marschall din Rep. Moldova, Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române şi Institutul de Studii de Securitate ,,Dimitrie Cantemir” a organizat dezbaterea cu tema ,,Soluționarea conflictului transnistrean sau transnistrizarea R. Moldova?”
Subiectul dezbaterii – unul foarte complex… . Asumarea inițierii unor discuții pe această temă presupunea un efort considerabil de a aduna deopotrivă experți și decidenți. Organizatorii probabil au considerat că au reușit în această direcție. Eu, însă, în calitatea mea de spectator am trecut prin mai multe stări…, unele dintre ele mai puțin plăcute.
În mod normal ar trebui să explic și de ce am ezitat cu postarea articolului. O fac acum: eu nu mă consider expert. Îmi lipsește legitimitatea, dar și tupeul să mă autoflatez atât de poetic. Cu toate acestea, nimeni nu îmi interzice să mă documentez, să citesc știri, să analizez anumite procese și fenomene, să gândesc, la urma urmei, despre ceea ce se întâmplă dincolo de Nistru. Sunt doctorandă în relații internaționale, adică sunt tânără cercetătoare, care îmi pun anumite întrebări mie și altor experți sau decidenți și am anumite așteptări de la cei care poartă aceste titluri. Din păcate dezbaterea de la Senat a fost sub așteptările mele.
Îmi cer scuze față de organizatori, față de experții și decidenții invitați, față de publicul care are o altă opinie vis-a-vis de calitatea discuțiilor, dar sunt de părere că pluralismul de opinii mai are dreptul să existe. Am vizionat de câteva ori înregistrarea video, dar părerea a rămas aceeași: România nu are capabilitățile necesare pentru a-și asuma un rol, fie el și cel mai mic, în negocierea conflictului transnistrean. Nu există expertiză, nu există dorință, există doar un interes minuscul de a menține stabilitatea în relațiile bilaterale dintre Chișinău și București. Atât!
Mi-a fost dat să aud câteva voci care se plângeau de faptul că România a fost exclusă din formatul de negociere a diferendului transnistrean, ceea ce e inadmisibil pentru securitatea națională. Sunt de acord că această situație este una inadmisibilă pentru București. Dar cât se poate să ne plângem? Cât se poate să negăm existența instrumentelor, a instituțiilor, a organizațiilor unde avem calitatea de stat membru? Mai ales că una dintre acestea este parte a procesului de negociere, fie ea și în calitate de observator, adică de spectator care și-a plătit biletul de intrare la un meci cu un lot inegal. În calitatea mea de spectator am dreptul să fluer arbitrul și jucătorii atunci când observ că mi se oferă un spectacol cu rezultat aranjat! În relațiile internaționale blatul e mai frecvent decât în fotbal, dar și aici există norme, reguli, sancțiuni cu care se poate jongla pentru a atinge anumite obiective.
Probabil e prea banal sau prea simplist ceea ce scriu eu aici, dar mai simplist de atât nu putem să explicăm decidenților și experților ce așteptări avem de la ei, ca să înțeleagă și ei că nu putem fi prostiți la nesfârșit în privința interesului național.
Câți dintre noi s-ar angaja să facă o listă cu experți români pe problema transnistreană? Eu una o listă adevărată nu pot să-mi imaginez. Dacă nu vom recunoaște acest lucru nici în cel mai apropiat timp, atunci este grav și asta deoarece ne jucăm de-a stabilitatea, de-a securitatea, de-a atingerea unor obiective de politică externă prin discursuri asezonate cu promisiuni ieftine pe timpuri de veșnice campanii electorale.
Cum putem să atingem scopuri și obiective de politică externă, dacă noi suntem incapabili să demontăm discursuri prost argumentate de către oficiali de la Ambasada Federației Ruse la București, care neagă existența unor discursuri și scrisori oficiale din partea Rusiei Unite în susținerea unui anumit candidat la funcția de președinte a unui stat nerecunoscut? (link aici și aici) De ce nu i-am întrebat pe cine de cine apără armata a 14-ea? Pe noi de ei sau pe ei de noi? Cine are nevoie de protecție față de cine? De ce nu i-am întrebat de ce nu își asumă obligațiile care reies din documentele ale căror semnatari sunt? De ce le-am permis să o facă pe morții în păpușoi când le-am povestit despre încălcarea drepturilor elementare ale cetățenilor noștri, care locuiesc pe teritoriul de dincolo de Nistru?
Măi reprezentanți ai poporului, poate e timpul să vă treziți și să faceți ceva? Eventual să vă protejați electoratul. De ce rușii au voie și românii nu au voie?
Sunt doar câteva întrebări simpliste, poate nedemne de o doctorandă în relații internaționale, dar nu cred că și la acestea s-ar găsi un răspuns cât de cât acceptabil.
Și dacă există această expertiză, pe care miopia mea nu-mi dă posibilitatea să o văd, de ce este ea inactivă? Când ne vom învăța și noi să ne calculăm capabilitățile, iar mai apoi să le direcționăm către scopuri? Când vom băga la cap că 5+2=cât îmi convine mie?
Dacă eram evrei poate ne ieșea și nouă atât cât trebuie la socoteală, dar așa… .
PS: nu-mi voi cere scuze pentru acest material și asta deoarece nu vreau să-mi mai fie rușine că am văzut într-o singură zi expertiza românească cu capul plecat în jos în fața a doar doi ruși de la Ambasada Federației Ruse la București.
