Astăzi, ziua patru din Marşul lui Ştefan cel Mare. Cerul a fost darnic şi le-a dat puţină ploaie. Dar ziua trei de marş, ieri, 8 iulie, s-a dovedit cruntă: 37 de grade la umbră în Republica Moldova, ceea ce înseamnă că la soare exista potenţial crescut de afecţiuni fizice.
Tinerii plecaţi pe jos la Bucureşti ca să ceară reunficiarea celor două state româneşti, duminică, 12 iulie, în Piaţa Universităţii, mărşăluiesc zilnic 25-30 de kilometri. Afişate pe ecran, aceste cifre par doar o simplă măsurătoare de detaliu jurnalistic, desigur, numai că tălpile, ficatul, stomacul sau venele sunt de altă părere. Pe tălpi, bătăturile şi băşicile sunt deja legiune, iar corpul a început să simtă acut şocul efortului subit la care este supus şi trage semnale – doar formale deocamdată -, oricât de odihnitor ar fi somnul peste noapte şi oricât de pragmatic şi-ar recăpăta vigoarea în arhitectura muşchilor uzaţi testosteronul după mesele consumate peste zi. Asta ca să ştim că nu discutăm despre maratonişti kenieni cu rezistenţă de oţel sau de militari SEAL antrenaţi în condiţiile halucinante de pe Brecon Beacons.
Ţin constant legătura cu ei prin cineva care ţine legătura cu ei. Primesc zilnic poze cu traseul pe care tenişii lor, papucii lor, sandalele lor sau tălpile goale – fiecare după necesitate – îl parcurg. Peisajele din poze sunt superbe, câmpuri desprinse din Platonov şi umbre vegetale desprinse din Flaubert, hrană consistentă pentru reveriile fenomenologiei franceze de secol XX, da, dar totul într-un mare cuptor geografic. Mi s-a comunicat ieri că unuia dintre tineri îi urcase pulsul până la 170. Cotă cardiorespiratorie de la care ne putem închipui cu destulă uşurinţă cam ce lupte de tranşee dă inima în asamblajul organic al pieptului, în dogoarea vezuviană pe care o degajă asupra planetei soarele, acest corp ceresc imposibil de spart în graniţe priponite geostrategic. Puls de 170, deci. Unii dintre noi ating un asemenea puls când un porumbel îşi deşartă din zbor micuţele intestine pe un umăr al cămăşii Hugo Boss, achiziţionată după un şir „eroic” de înghiţituri în sec între pereţii unei firme din Pipera în faţa unui şef născut într-o zodie atât de avantajoasă şefilor – zodia umilirii, sau când, dintr-un exces de indiscreţie a fatalităţii, ne calcă cineva pe picior în momentul avântării într-un metrou plin şi, dintr-odată, înăuntrul craniului, în complicatele interacţiuni neuronale ţiuie o linie frântă şi promisiunile spiritului se pierd în umorile unei cutii cu pocnitori aruncate în sobă.
Dar să revenim: echipajele de salvare sunt pe poziţii, tensiometrele le sunt aplicate în fiecare zi, totul este monitorizat, iar trupurile îşi continuă neabătute bulversarea celulară.
„Nişte nebuni plecaţi pe bătătură!”, replica ar putea încăpea aproape sortit în gura unui Vladimir Voronin, dinozaurul PCRM aruncat din opaiţa Kremlinului, a unui Vlad Filat, liderul PLDM, oligarh de cursă lungă născut din spuma privatizărilor sălbatice post-sovietice şi una dintre marile dezamăgiri ale defunctei teme europene, sau a unui Vladimir Plahotniuc, prin opulenţă financiară demnă de un siloviki statuia Mosfilm a tuturor oligarhilor – microscopici, mici, medii, mari, megalitici, mega-megalitici – de peste Prut, sau în gurile altora care, în decursul a douăzeci şi ceva de ani, au adus Republica Moldova la episodul sepulcral de astăzi: o ficţiune statală care nu mai poate fi spoită prin nicio naraţiune politruc-statalistă şi nicio promisiune deşartă de reformă, o prelată murdară trântită peste un cadavru economic. FMI nu vine, anemicul sector privat e pe butuci, la Banca Naţională se cumpără bărci cu motor şi mese de tenis în casele de vacanţă ale finanţiştilor pe banii populaţiei, orgia devalizărilor de la BEM-Banca Soicală-Unibank a dus la amputarea cataclismică a 15% din PIB, mediul investiţional pustiu, asistenţele financiare externe de la UE, BERD, USAID etc. trase pe linie moartă etc. şi tot etc. Totul ca un topping otrăvit şi aducător de saprofagie socială. Cu două noi focare separatiste cu numărătoare inversă – Bălţi şi Taraclia, şi cu o Rusie a culoarelor de contrabandă pe fundal secesionist, amatoare de teritorii ex-sovietice la micul-dejun. „Nişte nebuni plecaţi pe bătătură!”, da. Când, de fapt, ar fi putut alege destine molcome, fără arsura soarelui de iulie, insolaţii şi dureri de burtă, destine de Voronini culcuşiţi ca Buddha între nepoată şi fiu, între Ecaterina Voronina, fiica lui Oleg Voronin şi soţia fiului viceministrului Transporturilor din Azerbaidjan, Mussa Panahov-cel-tăinuitor-de-corupţie-la-Azercell. Între Ecaterina Voronina şi Oleg Voronin, fiul din Babilon călit la umbra tatălui în tranzacţii cu gaze, petrol, alcool şi ţigări. Sau destine de Filaţi, care, zice povestea, şi-au exersat prin tinereţe flexiunile antebraţului privatizând cu roaba obiective către Moscova în praful prăbuşirii URSS-ului. Sau destine de Plahotniuci, dar ca să epuizăm tona de firme dubioase pe care le deţine, pitite până şi în şosete, magnatul de la Pituşca ne-ar lua o viaţă de elefant.
La capătul acestui marş epuizant, duminică, 12 iulie, după refacerea Podului de Flori, programată sâmbătă, 11 iulie, la Ungheni, la podul Eiffel, va fi Bucureştiul. Dar nu va fi Bucureştiul, ci Firescul. Dacă o ţară ar avea o capitală numită Firesc, atunci politicienii şi populaţia acelei ţări ar trebui să ştie trei lucruri mari şi late: 1) Prutul trebuie să rămână doar o apă, nu o graniţă absurdă care edifică actualitatea unei anomalii istorice; 2) Basarabia nu e o planetă străină, ci e tot această planetă numită România; 3) reunificarea Republicii Moldova cu România este ceea ce a fost şi reunificarea celor două Germanii: un act vital – moral, cultural, politic şi economic – de reconstrucţie identitară. Pentru care – trebuie să ne intre bine în cap această diferenţă de accent a lucidităţii – momemntul potrivit va fi mereu cel de acum, nu cel din mâine-le viitorului nemăsurabil, pentru că suntem pe Terra, iar pe Terra construim acum-ul din viitor cu acum-ul din prezent, nu invers, căci am mai încercat o dată această utopie a inversului şi s-a lăsat cu lovituri la rinichi în beciuri slab luminate, lagăre şi cenacluri literare pe stadioane.
De aceea, spun, e necesar să mergem duminică, la ora 14.00, în Piaţa Universităţii, şi să-i întâmpinăm, măcar pentru efortul colosal de voinţă depus, măcar de amorul sentimentelor generale, măcar pentru a ne uita, ca la fenomenele astrale rare, la nişte trupuri frânte de oboseală înăuntrul cărora, pe lângă procesele organice ale anatomiei, se petrece şi un proces care aici, la noi, a fost traficat în fel şi chip, până când şi-a pierdut orice caracteristică de ardere internă onestă şi raţională, devenind doar un brizbriz de pălăvrăgeală politicianistă: conştiinţa apartenenţei. O conştiinţă vie, tulburător de vie, pe care nu o poţi înţelege, pur şi simplu nu o poţi înţelege decât dacă iei contact cu acea traumă vie, tulburător de vie a acelei Românii de dincolo de acel râu care izvorăşte din Muntele Hoveria şi are un bazin de recepţie de 27.500 km pătraţi. Kilometri pe care istoria i-a transformat într-un nedrept lacăt memorial.
Republica Moldova nu e cea din ştiri sau din statistici făcute cu creionul pe servietă, într-o pauză de ţigară, pe holurile BNS.
