În luna mai, la Riga, va avea loc un nou summit al Parteneriatului Estic care se doreşte a fi un tur de forţă al cărui obiectiv va fi acela de a reconfirma faptul că acest proiect al Uniunii Europene nu a fost abandonat.
Anul trecut, nu puţine au fost publicaţiile occidentale care au declarat Parteneriatul Estic mort şi îngropat, mai ales după ieşirea din scenă a celor doi arhitecţi ai acestui „tărâm promis” câtorva state fost sovietice: Radoslaw Sikorski, fostul ministru de Externe al Poloniei, şi Carl Bildt, fostul şef al diplomaţiei suedeze.
Republica Moldova face parte din ţările Parteneriatului Estic, alături de Armenia, Azerbaijan, Georgia, Belarus şi Ucraina.
“Pe hârtie, Parteneriatul Estic va mai supraviețui ceva timp. De altfel, viitorul summit este deja fixat, fiind prevăzut să aibă loc la Riga, în vara lui 2015. Numai că fără strălucirea și ghidajul fondatorilor proiectului, Carl Bildt și Radosław Sikorski, cel mai probabil barca Parteneriatului Estic va luneca haotic pe valuri, fără cârmă și busolă”, scria într-un articol publicat în Revista 22, în octombrie 2014, redactorul-şef al acestei publicaţii, analistul Armand Goşu.
O linie moartă?
Situaţia statelor din Parteneriatul Estic este în aceeaşi ceaţă industrială ca însuşi Parteneriatul Estic.
Georgia, ţara care a declanşat, în 2009, prin războiul secesionist din 2008 orchestrat de Rusia, necesitatea creării unui asemenea parteneriat de asistenţă europeană în direcţia modernizării sistemice, are două conflicte separatiste îngheţate pe teritoriu – Abhazia şi Osetia de Sud, telecomanda Kremlinului în zona Caucazului de Sud. Deşi au semnat Acordul de Asociere cu UE, autorităţile georgiene caută în paralel să-şi defrişeze şi un drum economic spre piaţa internă a Invadatorului. Georgia nu s-a alăturat ţărilor care au impus sancţiuni Rusiei, ci pare a miza pe prăbuşirea financiară a statului rus ca să-şi poată urma fără tensiuni planurile sale occidentale. „Ţelul nostru a fost să nu-i oferim Rusiei un pretext pentru escaladarea tensiunilor şi să deschidem piaţa rusească pentru produsele Georgiei. Şi asta s-a întâmplat până la un punct”, a declarat recent Irakli Alasania, fost ministru al Apărării, în prezent liderul opoziţiei. Însă pe cât de strategică pare la o primă vedere această decizie afacerească, pe atât de suspectă pare o altă hotărâre a guvernului de la Tbilisi: vânzarea a 49% din acţiunile terminalului petrolier din portul Poti către compania rusă Rosneft. Terminalul, de o acută importanţă strategică în ecuaţia Caucazului, este deţinut un controversat om de afaceri local, David Iacobaşvili.
Legată de mâini şi de picioare cu problema din Nagorno-Karabah, Armenia se scaldă şi ea în ape tulburi: este membră a Parteneriatului Estic şi membră a Uniunii Economice Eurasiatice (UEE), „lasoul” integraţionist al Moscovei. De altfel, autorităţile de la Yerevan declaraseră dinainte că singurul motiv al intrării în UEE l-a reprezentat şantajul exercitat de Rusia în problema conflictului îngheţat din Nagorno-Karabah.
Belarusul, punct vital de apărare al Rusiei pe flancul Mării Baltice, este în acelaşi şpagat ca şi Armenia, între Parteneriatul Estic şi UEE.
Demonstrând de mai multe ori că nu are de gând să devină “elevul cuminte” pe care şi l-ar dori Rusia, nici în relaţii economice, nici pe segmentul colaborării militare, preşedintele belarus Aleksandr Lukaşenko, supranumit “ultimul dictator al Europei”, are pe harta ţării două “bolduri” antitetice: baza militară 102 a Rusiei la Gyumri şi o iritare a Moscovei pe care o coordonează minuţios. Iritarea? Vine din patru direcţii: 1) refuzul de impune embargoul alimentar importurilor din Occident, care a atras interzicerea anumitor bunuri din Belarus în Rusia; 2) strecurarea “sub camuflaj” peste blocada vamală rusească a diverse produse europene prin schimbarea codului de identificare fiscală; 3) dorinţa de a-şi crea o breşă financiară spre “pocalul magic” al Uniunii Europene; 4) deschiderea faţă de un dialog constructiv cu NATO. Iar summit-ul de la Riga se anunţă şi un eveniment al deblocării relaţiilor dintre UE şi Belarus, ca “premiu” al Bruxelles-ului pentru rolul de mediator pe care şi l-a asumat Lukaşenko la negocierile de pace Minsk II.
Ucraina – no comment. Asfixiată de războiul separatist din estul ţării şi de o condiţie economică precară, Ucraina va reprezenta principala urgenţă a summit-ului de la Riga în privinţa asistenţei financiare.
Republica Moldova este un ghem imposibil de descâlcit.
Asaltul propagandistic al Rusiei asupra societăţii pare a primi şi un ajutor consistent din partea elitei politice de la Chişinău, care nu doar că amână reformele necesare unui parcurs european autentic, dar şi denaturează sensurile acestui parcurs prin tot soiul de declaraţii publice aducătoare de confuzie în rândul populaţiei.
La sfârşitul lunii ianuarie, Marian Lupu, liderul PDM, declara: “Să depunem cerere de aderare la UE şi la o distanţă de două luni primim un răspuns negativ. Ce vrem noi: să depunem cereri care vor fi refuzate?”.
Prin această afirmaţie, Marian Lupu eluda parşiv tocmai esenţa: faptul că cererea de aderare nu poate fi depusă până când Republica Moldova nu-şi va duce la capăt reformele necesare modernizării statului după principii de funcţionalitate europeană. Acesta este raţionamentul Acordurilor de Asociere şi de Liber Schimb ale UE – aceste acorduri acţionează ca o daltă în sculptura sistemică după model european a statului doritor de integrare.
Aderarea este o altă “mâncare de peşte”.
În acest sens, declaraţiile recente ale ministrului de Externe german, Frank-Walter Steinmeier, la Bucureşti nu trebuie citite în cheia unui mesaj diplomatic către Chişinău, ci din perspectiva unei clarificări necesare oferite cetăţenilor Republicii Moldova. „ Noul Guvern de la Chişinău are răspunderea de a decide cât de determinat este să meargă pe calea reformelor. Dacă majoritatea care sprijină Guvernul va permite continuarea pe această cale, asta trebuie să vedem, noi sperăm să fie aşa. În ceea ce ne priveşte, nu ne vom retrage niciuna dintre ofertele făcute şi nici sprijinul. Ca să spun aşa, mingea este în terenul Moldovei„, a declarat Steinmeier.
Deocamdată, pe un taler al balanţei se află mesajul lui Steinmeier, iar pe celălalt taler o sumedenie de aspecte care trag în jos Republica Moldova în paralizia unui prezent cenuşiu: guvern minoritar cu suportul comuniştilor; un premier controversat – Chiril Gaburici; corupţie endemică; conflictul transnistrean; problema găgăuză; obiective strategice naţionale concesionate Rusiei; deturnări de fonduri în sistemul bancar; oligarhie trepidantă etc.
Dintre statele semnatare ale Parteneriatului Estic, Azerbaijanul este cel mai puţin interesat de implementarea instrumentelor de democratizare din Acordurile de Asociere şi de Liber Schimb.
Un singur scop mână acest stat pe o traiectorie europeană: vânzarea petrolului şi a gazelor pe piaţa UE.
Azerbaijanul, pe scurt, se doreşte un fel de “Elveţie” energetică a Parteneriatului Estic, însă peisajul exporturilor masive de gaze şi petrol nu este deloc unul promiţător pentru autorităţile azere: mega-proiectul Nabucco West, proiectul White Stream şi proiectul TAP, care îşi propuseseră să scoată Europa din zona de influenţă energetică a Gazpromului prin gaze aduse din Azerbaidjan, au devenit praf şi pulbere.
Şah vs. bowling
“Parteneriatul a venit la momentul potrivit, oferind o șansă acestor popoare și întreținând dorința, aproape mistică, de a se apropia de Occident și de a limita influența rusească. Parteneriatul Estic a fost colacul de salvare de care s-au agățat opoziția politică din țările respective, societatea civilă, noile generații, în tentativa de a salva instituții democratice, de a limita excesele autocraților de la Minsk, Erevan sau Baku”, mai nota Armand Goşu în articolul său din Revista 22.
Parteneriatul Estic a venit ca un răspuns softpower la adresa ingerinţelor Rusiei în fostele sfere de influenţă ale Uniunii Sovietice. Pe hârtie, Parteneriatul Estic a fost conceput ca un efort politic multilateral însoţit de o pistă bilaterală exprimată prin acorduri relevante. În realitate, principiile softpower occidentale s-au dovedit, însă, neadecvate la proba practică, demonstrându-ne încă o dată că sechelele mentalitare socio-politice din fostele state sovietice sunt o nucă greu de spart.
Diferenţele de angajament ale statelor Parteneriatului Estic au ieşit imediat la iveală.
“Armenia s-a mişcat rapid în negocieri, dar a stagnat în implementare, pentru ca în final să abandoneze aproape complet proiectul. Azerbaijanul s-a mişcat şi el rapid, determinat de succesul negociatorilor armeni, dar mai târziu a cerut un statut special, mai aproape de cel de <<parteneri strategic>> decât de cel de parteneri. Republica Moldova a început cu protestele din 7 aprilie 2009 pe străzile Chişinăului, dar coaliţiile pro-europene au urmărit decisiv doar spiritul şi litera unui <<între-liniile>> agendei europene. Politicile georgiene au fost mai mult turbulente (…) Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat în Ucraina”, nota, în octombrie 2014, publicaţia lituaniană Delfi într-o analiză.
Politica softpower este viabilă doar pentru vremuri paşnice şi doar în condiţii de voinţă politică unitară, nu şi când avem o forţă precum Rusia revizionistă a lui Vladimir Putin care intră cu şenile de tanc peste ordinea mondială. Promotorii Parteneriatului Estic cer o adaptare a proiectului la noile contexte geopolitice.
“Uniunea Europeană trebuie să se împace cu realitatea. Ar fi dezamăgitor dacă ne-am preface că jucăm <<şah>>, în timp ce Kremlinul joacă <<bowling>>”, sublinia publicaţia Delfi.
Până acum, majoritatea statelor din Parteneriatul Estic au demonstrat cu vârf şi îndesat că pe cât de greu reacţionează la abordarea softpower occidentală, pe atât de pavlovian reacţionează la tacticile de război hibrid ale Moscovei, în special în regiunile cu etnici ruşi.
Rămâne de văzut dacă la Riga, Uniunea Europeană va adopta “filosofia” duşului rece sau va marca încă un summit festivist dintr-un proiect transformat în ceva ce ar putea fi numit un „Parteneriat Mormântal”.
