Bivol… Manole…Ciobanu…Popuşoi…Plevan…Rotaru…Bolohan…Bujor….
Nume ca acestea sunt strigate în fiecare miercuri în faţa Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie din Bucureşti. Sunt cetăţeni ai Republicii Moldova ce au părinţi, bunici sau străbunici care au fost români în perioada interbelică. Trecătorul poate vedea o masă pestriţă de circa o mie de persoane aliniate, ce aşteaptă cuminte să intre în interiorul instituţiei. În spatele celor o mie de oameni stă o întreagă epopee dâmboviţeană…
Deposedaţi de cetăţenia română fără voia lor, oamenii dintre Prut şi Nistru o vor înapoi, mai cu seamă că, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, paşaportul vişiniu (al României) oferă nişte facilităţi mai mari decât cel albastru (al Republicii Moldova). Legal, au tot dreptul să o ceară, situaţia fiind similară cu cel al proprietăţilor naţionalizate de regimul de ocupaţie venit de la Moscova.
Prima reacţie oficială care a venit din vestul Europei la strigătele de ajutor ale tinerilor maltrataţi de regimul comunist în aprilie 2009 la Chişinău a fost din partea ministrului de externe ceh, ţară ce deţinea atunci preşedenţia Uniunii Europene: „Serioasă îngrijorare privind posibilele riscuri care decurg din adoptarea unei legi care simplifică procedurile de acordare a cetăţeniei”.
Un sfert din populaţia Republicii Moldova este plecată la muncă în Vestul Europei sau în Rusia. Migraţia ilegală, o mare problemă a Uniunii Europene este menţinută şi de un număr important de cetăţeni ai Republicii Moldova. Cine a vrut să plece până acum în Uniunea Europeană a făcut-o şi fără paşaport vişiniu, pe post de roată de rezervă a unui TIR sau axfiţiaţi într-un container.
În cadrul “Barometrului de Opinie publică – noiembrie 2007″ (IMAS-IPP), fiind întrebaţi care este principalul motiv pentru care intenţionează să obţină sau deja au obţinut cetăţenia română, 48,5 la sută din respondenţi au răspuns că au nevoie de cetăţenie pentru a se deplasa liber în România, 32 la sută – pentru că se simt români, 10,2 la sută – pentru a se putea deplasa liber în UE şi doar 7,0 la sută – pentu a pleca să muncească peste hotare.
În 2008, datele raportate de Eurostat arătau că majoritatea noilor cetăţeni ai statelor membre UE vin din Maroc (63.823 persoane), Turcia (49.546) şi Ecuador (27.322). Departe de numărul de cetăţenii pe care îl va putea atinge vreodată birocraticul stat român.
Miza politică a acordării de cetăţenii „europene” în masă pentru basarabeni e în primul şi primul rând distanţarea de factorul de influenţă rusesc prin responsabilizarea şi dinamizarea elementului românesc. Ce te faci însă când procesul numai unul „de masă” nu se poate numi? Procedura de redobândire a cetăţeniei a suferit nenumărate transformări şi blocaje. În acelaşi timp cu negocierile pentru aderarea României la Uniunea Europeană procesul de acordare de cetăţenii pentru basarabeni s-a blocat, astăzi nu puţine fiind cazurile de oameni ce au depus încă din anul 2002 documentele şi încă aşteaptă ca statul român să îşi aducă aminte de ei.
Până în anul 2000, circa 98 000 de basarabeni îşi recăpătaseră dreptul de a fi români şi în acte. Conform Monitorului Oficial, din 6 iunie 2000 până la finele lui 2007, doar 2 940 de cetăţeni ai Republicii Moldova au obţinut şi cetăţenia română. Numărul a crescut în 2008 la 4 314 de cetăţenii acordate iar în anul electoral 2009 a adus României 21 999 de noi cetăţeni. Avem deci, în total, circa 127 000 de cetăţeni ai Republicii Moldova ce au obţinut ceteţenia română, din 1991 până în 2009. Conform declaraţiilor făcute de diferiţi oficiali români, numărul cererilor, deci implicit al doritorilor, se situează undeva între 650 000 şi 800 000. Numărul e evident mai mare, şi va creşte până în momentul în care va avea loc liberalizarea vizelor de Uniunea Europeană pentru cetăţenii Republicii Moldova.
Deblocarea din 2009 i-a fost atribuită preşedintelui României, Traian Băsescu, ce a cerut Guvernului român, după evenimentele din 7 aprilie de la Chişinău, simplificarea procedurilor pentru redobândirea cetăţeniei. Gestul lui a fost interpretat ca o manevră politică de adversari, însă acest lucru nu i-a împiedicat pe basarabeni să-şi arate recunoştinţa la alegerile prezidenţiale. Totuşi, problematica cetăţeniei pentru basarabeni este susţinută de toate partidele din dreapta Prutului, fiecare cu propria abordare asupra problemei. Iată de exemplu opinia fostului preşedinte PSD, Mircea Geoană, cel înfrânt (şi) de voturile basarabenilor ce şi-au recăpătat dreptul „sângelui şi al solului”: „Nu putem priva fraţii nostri de peste Prut de dreptul sângelui şi dreptul solului conform Legii cetăţeniei. Pâna acum au fost obstacole de natură birocratică care au împiedicat un număr important de cetăţeni moldoveni care sunt români cu acte”. Culmea, cel care foloseşte o retorică naţionalistă este liderul UDMR, Gyorgy Frunda, care ne povăţuieşte să nu lăsăm Moldova pe mâna ruşilor: „Iată că moldovenii care obţin cetătenia română nu rămân nici în Moldova, nu rămân nici în România, ci în proporţie de 90% pleacă în Europa vestică, or prin aceasta, Guvernul român, politica românească nu face altceva decât să ajute extrema dreaptă rusească, ce ar vrea o Moldovă fără români”. Tot împotriva acordării de statul român de cetăţenii basarabenilor se pronunţă partidele de stânga de la Chişinău, de la Partidul Comuniştilor care a ameninţat în timpul în care s-a aflat la guvernare că va interzice dubla cetăţenie şi care a interzis persoanelor cu dublă cetăţenie să ocupe funcţii publice, la un insignifiant partid de buzunar intitulat PSD care a lansat recent un manifest în care acordarea cetăţeniei române pentru basarabeni este asimilată cu pierderea independenţei Republicii Moldova, până la Marian Lupu, ce şi-a schimbat recent blana. Pe poziţii opuse se află primarul Chişinăului, Dorin Chirtoacă, şcolit la Bucureşti, care solicită în numele alegătorilor simplificarea procesului de redobândire a cetăţeniei: „Cetăţenia română ar fi prima cerinţă a locuitorilor Republicii Moldova şi în sensul acesta trebuie modificată chiar legea cetăţeniei”.
Are însă România, un stat excesiv birocratizat, puterea să facă dorinţa legitimă a basarabenilor realitate? Să urmărim drumul unui basarabean care doreşte să-şi împlinească „visul românesc”.
Primul pas e strângerea actelor: arhivele din Basarabia sunt supra-aglomerate datorită înmulţirii cererilor şi dacă nu dai „o atenţie” funcţionarilor de la arhive, aştepţi luni bune până primeşti actele părinţilor/bunicilor/străbunicilor; numele multor persoane au fost rusificate odată cu ocupaţia sovietică, astfel încât Rotaru, devenit între timp Rotari trebuie să întreprindă o procedură tare greoaie de recuperare a identităţii piedute; cazierul judiciar din România, act solicitat absurd pentru majoritatea deponenţilor, ce nu au trecut vreodată Prutul, costă 30 de euro la Consulatul din Chişinău şi durează 3 luni până este eliberat sau 20-25 de euro dacă îl faci în România, prin intermediari, „băieţi deştepţi” care fac un ban din nevoia oamenilor urgentă de acte.
Al doilea pas e depunerea actelor. Doritorii pot depune dosarul la Chişinău, la consulatele nou-deschise de la Bălţi şi Cahul, la cele cinci birouri teritoriale ale Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie din Iaşi, Timişoara, Galaţi, Suceava şi Cluj(cu o capacitate de a procesa 100 de dosare pe zi), sau la Bucureşti. Majoritatea basarabenilor aleg Bucureştiul, convinşi că vor reuşi astfel să primească mai repede titlul de cetăţean român. Pentru a veni în România le trebuie o invitaţie din partea unui cetăţean român, legalizată la notariat, depusă la o coadă infernală la unul din cele trei consulate şi pe baza căreia primeşti după 5 zile viza de intrare în România. Intermediarii se găsesc şi aici, gata să faciliteze contra “unei modeste sume de bani” o invitaţie din partea unui cetăţean român. Odată ajunşi în Bucureşti, deja secătuiţi de bani, basarabenii se trezesc că pot depune doar într-o zi a săptămânii dosarul (miercuri) iar cum pe zi nu se primesc mai mult de 700 de dosare, trebuie să plătească 30-50 de euro pentru un bon ce îi asigură un loc în faţă.
Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi-a mutat sediul de pe strada Petofi Sandor în strada Smârdan pe 6 iulie 2010. În urmă cu un an a anunţat că datorită vacanţei, îşi reduce programul de primire a documentelor de la două zile lucrătoare la una singură. Nu au mai revenit nici până în ziua de astăzi din vacanţă, drept urmare lucrează numai miercurea. Deşi a trecut aproape o lună de când s-a mutat în noul sediu, schimbarea nu se reflectă pe siteul instituţiei, la fel cum la emailul şi telefoanele afişate nu răspunde nimeni. Singura metoda de a interacţiona cu cei din instituţie este prin paznicii de la intrare, care de altfel fac şi ordinea privind cine intră şi cine nu ca să afle diferite informaţii. Deci, dacă doreşti să ştii în ce stadiu este dosarul tău, şi nu ai o zi liberă în care să te treci pe lista paznicilor (preferabil marţi dimineaţa, pentru că informaţii pot fi solicitate decât miercurea, şi decât în limita a 100 de persoane pe zi) trebuie să recurgi iar la “băieţii deştepţi” care ştiu preferinţele paznicilor şi obţin bonuri de ordine peste rând.
Într-un final, dacă eşti fericitul câştigător al loteriei cetăţeniei, vii iar la Bucureşti, de data asta la Primăria sectorului 1, pentru a-ţi transcrie certificatul de naştere pentru că nu ai 155 de euro să faci asta la Chişinău la consulat. În ultima perioadă, datorită faptului că doamnele de la Starea civilă au mult de scris, durează circa trei luni ca să fie gata certificatul. Ulterior, dacă mai ai nervi, îşi poţi face şi paşaportul sau buletinul…
