Unirea Moldovei cu Valahia din 24 ianuarie 1859 a fost rodul unor eforturi care au durat câteva decenii și care au fost realizate de membrii elitei politice românești. Aceasta era compusă din personalități precum frații Brătianu, educați în Franța, sau Mihail Kogălniceanu, educat în Germania.
Membrii elitei stăpâneau foarte bine instrumentele diplomației și militau hotărât pentru Unirea celor două principate române. De aceea, atunci când Conferința de Pace de la Paris de la sfârșitul Războiului Crimeii a impus o formulă de compromis care lăsa fiecare principat pe cont propriu, oamenii de stat români au găsit o soluție care a dezarmat Marile Puteri: același candidat, Alexandru Ioan I Cuza, a fost ales principe domnitor atât în Moldova, cât și în Valahia. Soluția a stârnit dezaprobarea unor mari puteri, însă s-a bucurat de sprijinul Franței conduse de împăratul Napoleon al III-lea.
A fost nevoie de doi ani de eforturi diplomatice intense pentru a face marile puteri să recunoască Unirea. Contextul internațional era unul complicat. Cele două principate române erau vasale Imperiului Otoman, care nu le considera decât niște provincii privilegiate. Însă Alexandru Ioan Cuza a știut să se folosească de calitățile sale personale și de simpatia tot mai mare de care se bucurau românii în Occident, pentru a-i convinge pe conducătorii europeni să recunoască noul statut al principatelor.
Era un drum lung, care a trecut prin mai multe etape. Mai întâi, în 1861, Unirea a fost recunoscută doar pe timpul duratei domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Apoi, principele domnitor a unificat, rând pe rând, toate instituțiile fundamentale ale noului stat. Astfel, în momentul detronării lui Alexandru Ioan Cuza, în 1866, Principatele Unite aveau o administrație unică.
Aducerea pe tronul de la București a lui Carol I avea să consolideze Unirea din 1859, ceea ce avea să reprezinte o bază solidă pentru proclamarea independenței în 1877, a regatului în 1881 și a Marii Uniri, în 1918.
