Cartal, sau Orlovka, după cum i-au spus sovieticii. Este un sat nu foarte mare aşezat chiar pe drumul care lega Reni de Odesa, la nici jumătate de oră de mers cu maşina. Ajungi numai dacă ţi-a spus cineva unde e locul, pentru că dacă mergi dinspre Reni spre Odesa nu există nici un indicator. Cartal este celebru printre satele locuite de românii din Ucraina prin faptul că oamenii de aici se încăpăţânează să ţină Crăciunul pe stil nou. Adică pe 25 decembrie. Cu toate că slujba este făcută după calendarul bisericii Ruse, iar naşterea Mântuitorului pică în ianuarie. Pe 25 decembrie sătenii se adună pe platoul din faţa bisericii. Cântă colinde româneşti şi sărbătoresc odată cu toată biserica creştină apuseană naşterea pruncului Sfânt.
Oamenii nu au parte de biserică, pentru că părintele Gheorghe e tare supărat pe enoriaşi şi caută să-i aducă la “calea cea dreaptă”, adică la sărbătorirea Crăciunului pe stil vechi, în ianuarie. “Ce sărăbătoare este aceea care nu este întărită de slujbă?”, ne spune, un pic supărat pe noi, părintele Gheorghe, de fel din Basarabia. Am spus supărat pe noi pentru că suntem români. Şi de ce să fie supărat? Pentru că românii au luat cu ei, în opinia părintelui Gheorghe, documentele care vorbeau despre istoria bisericii din sat. “Au luat toatele actele când au plecat, atunci, în ’41, nu ştiu să vă spun nimic despre istoria ei, despre momentul în care a fost ridicată sau cine a făcut-o. Cred că găsiţi mai multe la Bucureşti, sau la Galaţi. Aici, noi nu ştim nimic”. Cam asta a fost conversaţia cu părintele Gheorghe care vorbea foarte bine limba română, dar era stânjenit de prezenţa noastră. Şi deşi a venit de acasă într-un suflet să vadă cu ce treburi prin sat, s-a grăbit să se despartă de noi cât mai repede. Biserica din Cartal se afla în plină reconstrucţie. Sovieticii au închis-o , după moda vremii, atunci când au inaugurat Casa de cultură. Omul de tip nou, comunistul, nu trebuia să abiă în nici un fel de-a face cu Biserica, el trebuia educat în spirit nou, după manuale roşii. Totuşi, Cartal a avut noroc. Biserica n-a fost fărâmată cu buldozerul şi nici n-a fost aruncată în aer. Clasa muncitoare sovietică a hotărât s-o treacă în patrimoniul colhozului. Astfel că, un timp, pentru că era încăpătoare, a fost folosită ca depozit de grâne. Apoi, a căpătat o altă destinaţie, mai nobilă. Fiind spaţioasă şi răcoroasă, biserica a fost transformată într-un imens incubator pentru viermii de mătase. Copii se ocupau, în mod special, de creşterea viermilor sub atenta îndrumare a unui tovarăş cadru didactic. Şi astfel, sfinţii de pe pereţii bisericii au fost daţi, pentru a doua oară, pradă viermilor. Copiii însă au putut admira frumoasele picturi cu scene biblice despre care nu aveau voie să întrebe, iar părinţii nu aveau voie sa vorbească. De sus, din înaltul cupolei Domnul Iisus veghea asupra pionierilor care contribuiau zilnic la producţia de mătase a Republicii sovietice. Însă, micuţii, vedeau în fiecare zi şi altceva. Inscripţia de brâul cupolei pe care scria, în româneşte: “PACE VOUĂ. FERIŢI-VĂ DE DESFÂNARE ŞI DE NEDREPTATE”.
Trebuie că le-a fost tare greu părinţilor să le explice celor mici cum stă treaba cu desfânarea şi cu nedreptatea în epoca comunistă în care nu existau probleme care să implice conotaţii sexuale, iar despre nedreptate, aceasta nici nu avea cum să existe în armonioasa societate sovietică. Curios, cu tot mucegaiul care a mâncat pictura, biserica şi-a făcut datoria dincolo de voinţa conducătorilor. Totuşi, atunci când au hotărât să transforme casa lui Dumnezeu în hambar pentru grâne, comuniştii au dat jos clopotul care în urma cazăturii s-a crăpat. Preotul a încercat repararea lui, însă glasul îngerilor nu mai e aşa cum a fost iniţial. De remarcat, că Patriarhia Moscovei pe cât de repede s-a hotărât în anii ’60 să desfinţeze Biserica din sat la cererea Partidului Comunist, pe atât de repede s-a decis să pună mâna pe bisericile din Ucraina, extinzându-şi astfel influenţa cu bani şi preoţi de etnie basarabeană educaţi în spiritul insuflat de Patriarhul Alexei al Rusiei.
Eroi ascunşi
Cea mai “impozantă” clădire este şcoala, ridicată în aşa fel de către comunişti încât să ascundă Biserica. O poţi ascunde, o poţi transforma, dar nu o poţi scoate din mintea şi din sufletul oamenilor. Şcoala este pusă pe cel mai înalt punct din vatra satului. Se vede chiar şi din şoseaua principală.
Evident, în faţa şcolii se află cumva mândria localităţii. Un fel de imagine emblematică a localităţii. Este vorba de monumentul soldatului sovietic. Înainte de destrămarea URSS avea o flacără care era veşnic aprinsă de la o butelie de gaz, “balon” cum îi spun localnicii. Acum oamenii se îngrijesc ca monumentul să arate bine. Pe el sunt înscrişi sătenii care au murit, sau au luptat în cel de al doilea război mondial.
Spre deosebire de monumentul sovietic, cel românesc, ridicat tot în memoria unor eroi, a sătenilor din Cartal care au murit în primul război mondial, se află în paragină. Obeliscul mic, dar mândru, este amplasat în spatele bisericii. Îl vezi greu pentru că este acoperit ascuns de crengile unor copaci. Se vede că unii oameni îl mai îngrijesc din când în când, iar alţii au încercat în mai multe rânduri vandalizarea lui şi este o minune cum e a rezistat. Singurul text păstrat intact este cel din vârful obeliscului şi care spune “VOUĂ, EROILOR MORŢI ÎN RĂZBOIUL 1914-1918”. În rest, plăcile de marmură sunt sparte sau găurite, şi, câteodată, sunt folosite pe post de afişaj pentru anunţuri scrise în ucrianeană despre diverse evenimente din sat.
Eminescu înlocuit de ghivece cu flori
Când am ajuns noi, şcoala se pregătea de inspecţia raională. Adică să-şi ia autorizaţia pentru a primi elevii în noul an şcolar. Sunt cu totul opt clase. Până de curând toate erau în limba română. Acum mai există doar două clase în limba “moldovenească”. Şcoala este cu două niveluri, destul de mare, dar săracă. Prinde în fiecare an o “faţă” doar datorită sătenilor inimoşi care revopsesc tocăria veche până ce stratele de vopsea se strâng aidoma afişelor publicitare de pe panourile de reclamă. Cândva, în holul de la intrarea în şcoală, exista un portret al lui Mihai Eminescu. O fotografie cu poetul nepercehe la tinereţe ţesută într-un covor tip persan, o ipostază originală cum numai la Chişinău se poate face. Potretul a fost mutat în cabinetul de limba şi literatură română, într-un colţ. În locul lui Eminescu au fost puse ghivece cu flori. Ca să ajungă la Cabinetul de limbă română, elevii trec prin Cabinetul de istorie a Ucrainei. O sală de clasă aranjată, dotată cu material didactic nou în care pereţii sunt înţesaţi cu hatmanii ce-au domnit peste Ucraina de-a lungul câtorva secole de istorie.
Urmaşii celţilor
Dacă biserica a renăscut, chiar dacă sub altă formă, după 1990, nu acelaşi lucru se poate spune despre Casa de Cultură. Apărută în anii în care lăcaşul de cult a fost închis, tocmai pentru a umple golul umplut din suflete şi minţi cu minciunile ideologice comuniste, Casa de cultură reprezintă acum locul în care sătenii se adună pentru a urmări spectacole folclorice. Şi în Cartal, ca de altfel în aproape toate satele din sudul Ucrainei locuite de români, Casa de cultură a fost transformată într-o fortăreaţă în faţa expansiunii noii ideologii naţionaliste a statului ucrainean, evident în detrimentul unor drepturi fundamentale ale omului într-o Europă a secolului XXI.
La Casa de cultură din Cartal activează un ansamblu care a căpătat notorietatea de “popular”, adică cu drept de a concerta în toată regiunea. Ghidul nostru, doamna coregrafă de la Casa de cultură a vrut neapărat să ne arate “Piatra mare”, o dovadă a continuităţii de vieţuire pe aceste meleaguri. “S-au descoperit multe bucaţi de ceramică. Au venit de la Odessa, de la muzeu, şi-au săpat. Săpăturile propriu-zise le-au făcut oamenii din sat plătiţi de studenţi. Trebuie neapărat să mergeţi s-o vedeţi. E la câţiva kilometri”, ne-a spus ghidul nostru. Aşa că ne-am suit în maşină şi-am apucat-o prin hârtoape spre runile cetăţii celtice Aliobrix. Am avut noroc că nu plouase sau nu ne-a prins vreun ropot de vară pe acolo, că n-am mai fi ieşit. Ne-am avântat după ghidul nostru care mergea iute pe un scuter ridicând un nor mare de praf fin. Am găsit locul în care săpăturile s-au efectuat pe o suprafaţă de peste 100 de metri, la o adâncime de aproape doi metri. Multe cioburi şi bucăţi de unelte de acum câteva mii de ani, însă, în general, ceramică comună. Pe ruinele cetăţii celtice Aliobrix, romanii au ridicat apoi o puternică fortăreaţă care domina Dunărea, peste fluviu aflându-se oraşul antic Noviodunum, Isaccea de azi.
Am plecat de la “Piatra mare”, o ridicătură de pământ care domină valea pe care şerpuieşte şoseaua spre Odesa, lăsându-i pe sătenii din Cartal cu mândria că se trag din celţi, romani şi români şi cu lupta pe care o duc pentru ca Domnul Iisus să se nască şi la ei pe 25 decembrie.
Autori: Cătălin F. Vărzaru, George Damian
Sursa: ziuaveche.ro