Dacă punem lupa pe Chişinău, îl vedem pe Chiril Gaburici, noul premier al Republicii Moldova, în rolul unei păpuşi de cârpă legată în sfori de degetele a trei mâini jucăuşe: o mână a lui Vladimir Voronin, partenerul de voluptăţi afacereşti azere; o altă mână a lui Vlad Filat, deţinătorul de fin al naşului gaburician exersat în paza banilor negri; şi ultima mână, a lui Vladimir Plahotniuc, care învârte pe degete cheiţele aurii ale secretelor pe linia Gaburici via Filat.
Dacă luăm lupa de pe Chişinău, îl descoperim pe Vladimir Putin trosnindu-şi degetele relaxat, mulţumit că amicii din Republica cu vinuri bune poartă pe sub costumele cu ţesătură europeană o inimă care ştie încă să bată oligarhic pe Kalinka şi-i vor servi pe tavă Rusiei aceeaşi derivă a Republciii Moldova care, în subsidiar, o va duce tot pe masa de ping-pong a Kremlinului.
Cum ar putea să-l deranjeze pe Putin o politică pro-europeană de faţadă, când miezul se află în buzunarul lui? Doar ştim că permanenţa confuziei este o mină de aur pentru un colonel de servicii speciale şi, implicit, pentru imaginarul de laborator geopolitic al KGB. Iar Marian Lupu, liderul PDM, împătimit simulator de gesturi porno cu înţeles politic şi adulator al psihozei anti-unioniste a creatorului său, Voronin, adoră să ne confirme această spoială „europeană”. PL a propus chemarea unui procur DNA de la Bucureşti care să supravegheze comisia de anchetă pentru elucidarea situaţie dezastruoase de pe piaţa valutară, mai ales că, din câte se aude, coma leului moldovenesc ar avea cauze interne, cum ar fi orgia devalizatoare de la BEM şi Banca Socială, şi mai puţin externe. Răspunsul lui Lupu: „Mă miram de ce aşa slăbuţă propunere. Mă miram că doar de la DNA, eu aşteptam să fie şi de la Serviciul Român de Informaţii, dar mai este timp”. Cum să nu-ţi mănânci dimineaţa omleta liniştit cu o furculiţă de aur, fiind Putin, când ai asemenea trepăduşi proactivi care lucrează stahanovist pentru tine, cum să nu cânte statuia Mosfilm şi toţi Leninii dărâmaţi de pe socluri din Ucraina Oci ciornie în cor (sau, pe graiul preferat al „democratului” din Bălţi, Очи чёрные) până la Chişinău, când ai o asemenea şerpărie de prădători cu pretenţii de siloviki şi nici măcar nu trebuie să te agiţi ca să reactivezi conflictul transnistrean, căci “facem noi, boss, facem noi totu’”?
Apropo de regiunea transnistreană, ca să facem un salt necesar. Guvernul Gaburici poate fi pentru Putin şi un fel de certitudine că regiunea separatistă poate rămâne fără nicio problemă izolată în paragină economică, că n-are motive deocamdată ca s-o reşapeze, pompându-i acel 70% în buget pentru plata obligaţiilor sociale, chiar dacă acolo e sărăcie sinistră. Am mari dubii că noul ministru al Apărării, Viorel Ciubotaru, va putea schimba formatul “5+2”, ca să anuleze rolul decorativ al Republicii Moldova în problema transnistreană, la fel cum mă îndoiesc şi de faptul că Maiei Sandu, ministrul Educaţiei şi osul din gâtul lui Vladimir Voronin, nu i s-ar putea înscena o mizerie ca să fie mazilită apoi prin remaniere.
Pe parte de conflicte îngheţate, Vladimir Putin este acum în filmul „Predator 2” – are un colan de cranii. Cinci cranii, mai exact: regiunea transnistreană, Abhazia, Oseia de Sud şi, achiziţii recente, Luhansk-ul şi Doneţk-ul. Mă întreb, însă, oare cum s-o simţi Evgheni Şevciuk, liderul de la Tirapsol, văzând că păpuşarul său nu doar că nu-i va recunoaşte în veci pretinsa independenţă teritorială, dar l-a tăiat total şi de la porţie? Despre Şevciuk se spune că ar fi căzut demult din graţiile Kremlinului, deci refuzul categoric al Moscovei de a-i furniza cele 100 de milioane de dolari cerute are un alt substrat decât actualul haos economic al Rusiei. Însă „zgârcenia” lui Putin nu este valabilă şi cazul teritoriilor separatiste din Georgia, până acum. 91% din bugetul Abhaziei este compus din dărnicie exclusiv rusească şi, susţine Moscow Times, nu se anunţă, deocamdată, zile negre dinspre Rusia. Ieşirea Abhaziei la Marea Neagră i-ar putea da o linie de plutire în materie de turism, din moment ce preţurile la mâncare, cu 20% mai scumpe decât în Rusia, o trag în jos pe scara economică. Separatiştii de acolo speră ca bogătaşii din „ţara adoptivă” să-şi facă vacanţele pe litoral la preţuri de pomană. Osetia de Sud nu este, însă, atât de norocoasă: din perspectivă turistică, nu este ofertantă precum Abhazia şi, în general, nu este ofertantă la niciun capitol economic, deci rămâne complet la cheremul bugetului, tot de 70%, pe care i-l furnizează Rusia. Unele voci susţin că, în curând, Putin va lăsa de izbelişte cele două regiuni. E o ipoteză greu de crezut: Abhazia şi Osetia de Sud nu doar că-i oferă Rusiei un paradis de coridoare terestre pentru controlul Caucazului de Sud, dar mustesc şi de resurse naturale. În plus, statul georgian n-are nicio intenţie să-i dea bătăi de cap lui Vladimir Putin în această încâlceală secesionistă. Georgia nu s-a alăturat ţărilor care au impus sancţiuni Rusiei, ci pare a miza pe prăbuşirea financiară a statului rus ca să-şi poată urma fără tensiuni planurile sale occidentale. „Ţelul nostru a fost să nu-i oferim Rusiei un pretext pentru escaladarea tensiunilor şi să deschidem piaţa rusească pentru produsele Georgiei. Şi asta s-a întâmplat până la un punct”, a declarat recent Irakli Alasania, fost ministru al Apărării, în prezent liderul opoziţiei. Cu teritoriile ucrainene, Luhansk şi Doneţk, este o poveste puţin mai schimbată şi vizează capcana în care Putin vrea să-l momească pe Poroşenko prin acordul Minsk II, în cazul instalării unui conflict îngheţat după model transnistrean: Kievul să plătească pensiile şi salariile în cele două obiective separatiste şi nu Rusia. Normal, ce altceva i s-ar putea cere unui vârf al şcolii KGB?
Ungaria+Rusia = LOVE. Prin intermediul permierului Viktor Orban, Putin vrea să dea de înţeles că o ţară membră UE îi susţine cu tărie poziţia geopolitică, iar Obran, prin intermediul lui Vladimir Putin, nu vânează doar camioane cu bani, ci, după interpretarea lui Anne Applebaum, este măcinat şi de o nostalgie de reconstrucţie naţională – „Ungaria Mare”, dispărută de la sfârşitul Primului Război Mondial, cu o bucăţică teritorială în posesia Ucrainei, „fapt pe care, în mod curios, ministrul de externe rus l-a adus în discuție la München. Poate a fost o insinuare: dacă Rusia reușește cu succes împărțirea Ucrainei, Budapesta ar putea căpăta și ea o felie”, spune Applebaum. În plus, susţin cei de la publicaţia franceză Liberation, Viktor Orban are şi nişte frustrări afacereşti intense – uşa închisă pe „axa” Azerbaidjan-Kazahstan-Mongolia, iar Rusia ar putea deveni levierul care să spargă acest lacăt. Dar se pare că nu doar Rusia, ci (discutând aşa, de amorul literaturii fantastice) chiar şi Chişinăul i-ar putea favoriza câteva discuţii cu grangurii ministeriali din Azerbaidjan, de pildă. Să nu uităm că nepoata lui Vladimir Voronin este căsătorită cu fiul lui Mussa Panahov, ministrului azer al Transporturilor, iar Chiril Gaburici, proasptăul premier al Republcii Moldova şi Shaffer al Ecaterinei Voronina, a condus compania de telefonie Azercell, unde Panahov a dat cu cârpa peste câteva acte de corupţie. Se presupune, aşadar, că tandemul Voronin-Gaburici însumează câteva relaţii consistente în mediul de afaceri din Azerbaidjan. Ei, ce spuneţi de asta (tot aşa, de amorul literaturii fantastice), vă imaginaţi o viitoare colaborare Voronin-Gaburici-Orban? Oricum, această teorie fantezistă e mult mai probabilă să pice pe calculele relaţiei Moscova-Budapesta, decât faptul că Azerbaidjanul, prins în conflcitul Nagorno Karabah cu Armenia, este stat membru al Uniunii Economice Eurasiatice (UEE), care îşi cam anunţă existenţa doar pe foaie. Ca să nu mai discutăm despre cum Alexandr Lukaşenko, preşedintele Belarusului, membru UEE, care ar trebui să-i asigure Rusiei un sistem de apărare la frontiera cu Polonia şi ţările baltice, îi face cu ochiul Alianţei Nord-Atlantice şi năzuie la banii Uniunii Europene, iar Kazahstanul, alt membru UEE, are deja semnat un acord de cooperare cu UE şi vrea să atragă investitori şi de prin alte ţări antipatice Kremlinului.
Fostul grup Visegrad (Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria) îi cântă în strună, fiecare printr-o „estetică” politică proprie, planului neo-ţarist al lui Vladimir Putin. Mulţi dintre polonezi consideră cei 25 de ani de tranziţie europenisă a Poloniei au fost dezastruoşi, preşedintele Cehiei, Milos Zeman, ajuns pe „tron” pe banii companiei ruse Lukoil, a întins covorul roşu în Praga oligarhilor sancţionaţi de Occident, premierul Slovaciei a pus biciul pe minorităţi, iar Viktor Orban predică „democraţiile neliberale” din Turcia, China şi Rusia. Dacă punem în acest amestec toxic şi activismul politic al extremiştilor din Europa pentru reveriile revizioniste ale Rusiei, totul pe fondul unui Parteneriat Estic aproape mort, s-ar putea spune că Vladimir Putin n-o duce tocmai rău în această dezordine euro-atlantică. Numai că Istoria se grăbeşte să ne înveţe că lucrurile nu se aşază până când nu se aşază şi aliaţii se ţin pe bani mulţi, nu pe naraţiuni, iar banii nu sunt acum tocmai punctul forte al Rusiei. De aceea şi degringolada din UEE. Intenţiile „prietenilor” internaţionali ai Rusiei sunt nisipuri mişcătoare, pentru că în colţul ăsta de lume orice principiu ordonator a devenit de o efemeritate perversă, iar Putin, în absenţa cronică a unei economii viabile, nu poate satisface cerinţa enormă de bani. Conflictele îngheţate cu patronat rusesc ne învaţă un lucru mare şi lat de Realpolitik: obsesiile geopolitice ale Rusiei sfârşesc, până la urmă, doar în coridoare terestre ale contrabandei. Atât poate Rusia şi doar cu asta s-a ocupat după colapsul Uniuii Sovietice – să practice constant echilibrul puterilor prin viol militar şi epidemii propagandistice.
Revenind la Republicii Moldova, nu cred că avem de-a face numai cu o corupţie maxicanizată, ci şi cu o schizofrenie politică: politicieni precum Filat, Lupu, Voronin, Plahotniuc şi alţii chiar au impresia că pot juca pe degete atât marile cancelarii europene, cât şi cercul interior al lui Putin, neştiind că, de la înălţimea marilor puteri, sunt doar nişte purici izolaţionişti în afara Realităţii.
